Nu cred că există vreun român care să nu fi fost, măcar o dată în ultimii ani, în situaţia de a-şi vorbi de rău ţara şi neamul. Fie că o fac la modul personal-implicat („trăim într-o ţară de ...at!” sau „abia aştept să plec din ţara asta!”), fie că au o abordare care se vrea lucid-obiectivă („mostre abjecte ale putregaiului din societatea românească ... care merită analizate pe trei planuri esenţiale: ticăloşia presei, fragilitatea morală a demnitarului român, dar şi efectele letale ale interacţiunii dintre ele”), românii traversează o perioadă (care durează de câteva zeci de ani) în care nu par a avea niciun obiectiv comun şi nici valori identitare.
Am, uneori, discuţii cu colegi mai tineri în care se ridică, de exemplu, problema de ce o ţară mai mică decât România, cu resurse naturale mai puţine şi cu o populaţie mai mică, să zicem, de exemplu, Olanda, are o efica­citate instituţională net su­perioară ţării noastre! Desi­gur, o ase­menea întrebare nu poa­te avea un răspuns simplu. Se poate glosa pe marginea tra­diţiilor, a poziţiei geografice, a religiei dominante. Există însă un factor pe care îl cu­noaştem cu toţii, dar pe care rareori îl con­şti­en­tizăm, iar dacă totuşi o facem, avem tendinţa de a-l neglija ca pe un handicap mi­nor, neimportant. Este vorba despre ceea ce Francis Fuku­y­ama numeş­te „capital so­cial”. Adică, foar­te pe scurt, capacitatea pe care membrii unei societăţi o au de a interacţiona eficient şi benefic. Acest „capital social” înseam­nă mult mai mult decât ca­pa­citatea de a lucra în echipă, de exemplu, care se referă la o sarcină bine delimitată în timp şi în spaţiu. „Capitalul social” înseamnă, totodată, ceva mai puţin decât terme­nul vag şi general de „mentalităţi”. Ca să fiu foarte ex­pli­cit, „capitalul social” în­seamnă capacitatea oameni­lor de a înţelege interesele le­gi­time ale celor din jur şi de a acţiona în aşa fel încât in­teresele personale să se ar­mo­ni­zeze cu ale celorlalţi.
Veţi spune, iubiţi cititori, că nu e nimic nou sau ieşit din comun aici. Şi totuşi, cine trăieşte în România are sentimentul că persoana necunoscută care stă alături în autobuz sau metrou, trecă­torul care vine din faţă pe acelaşi tro­tuar, omul care s-a oprit câteva minute în faţa unei case, toţi aceştia sunt dacă nu duşmani, măcar competitori. Trăim, fiecare, cu sentimentul că suntem sin­guri într-o lume care este în mod general conflictuală şi duşmănoasă la adresa noas­tră. De aici în­crâncena­rea cu care ne îm­pin­gem în autobuz sau me­trou, vehemenţa cu care ne certăm la cozi, nesimţirea şi chiar săl­băticia cu care şofăm sau ne purtăm cu necunos­cuţii din jurul nostru.
Nu vreau să vorbesc acum despre cauzele acestei situaţii. Vreau să consemnez doar sta­rea de război generalizat care domneşte în viaţa publică şi consecinţa acestei stări asu­pra competiţiei politice, in­di­ferent că ne aflăm în campa­nie electorală sau nu.

Direcţiile sunt deja trasate
Memoria colectivă este scurtă. În fiecare an, un nou contingent de tineri trece pra­gul majoratului şi la fiecare serii de alegeri există un electorat „nou”. Pentru aceştia, dar şi pentru cei cu memoria scurtă, actuala campanie poa­te fi interesantă, instructivă, importantă, atractivă etc. Eu unul, care am parcurs toate campaniile postdecembriste, vă mărturisesc că simt campania în curs de desfăşurare ca fiind anostă, marcată de apatie, lipsită de mize majore şi plină de falsuri în privinţa temelor de campanie.
Imediat după Revoluţie, proiectul naţional care s-a cristalizat a fost aderarea la structurile euro-atlantice. Pe par­cursul primelor trei ci­cluri electorale, opţiunea a fost înţeleasă şi asumată şi la nivelul opiniei publice. Larga majoritate cu care românii au susţinut ideea a făcut ca elita politică să aibă la îndemână zone de consens reflectate la rândul lor în stabilitatea gu­vernărilor. Chiar în mandatul frământat al preşedintelui Constantinescu problemele au fost de natura lui „cum?” şi nu de natura lui „ce?”. După atingerea obiectivelor de ade­rare, poporului român nu i s-a mai oferit ca proiect de viitor decât abstracta „integrare”. Oamenii au înţeles că integrarea e un fel de adapt­a­re la bunele maniere ale unui club select, în care, oricum, in­traserăm. Iar clasa politică fie n-a ştiut ea însăşi ce ne aşteaptă, fie nu s-a obosit să explice. În fapt, elementul esenţial este acela că România nu trebuie să „se adapteze”, ci să „îşi impună” nişte reguli de conduită referitoare la performanţa economică, la regu­lile pieţei şi concurenţei, la po­liticile publice. Mai pe ro­mâ­neşte, pentru ca România să atingă nişte medii ale standardelor europene, guvernele de la Bucureşti trebuie, în pri­mul rând, să spună „Da!” la indicaţiile care vin de la Bruxelles. Această aliniere în­seamnă, de fapt, că o perioadă destul de lungă (10 ani după estimările mele) guvernele de la Bucureşti nu vor putea pu­ne în aplicare o politică na­ţio­nală sau specifică, decât în do­menii minore şi/sau periferi­ce. În rest, orice guvern s-ar afla la Palatul Victoria şi oricare ar fi preşedintele sau parlamentarii, făgaşul României nu poate fi schimbat.

Miza: un premier
Ştiu că afirmaţiile de mai sus pot părea şocante sau chiar vexante pentru unii po­liticieni. Dar procesul general este cel descris mai sus şi el este evident dacă ne luăm mi­nima distanţă a obiectivităţii. O dovadă a acestui adevăr este că în campania electorală prezentă nu se prezintă pro­iecte, ci se prezintă persoane. Proiectele sunt aceleaşi şi nu pot constitui un argument pentru diferenţierea opţiunii electorale.  
De ce, atunci, atâta în­crân­cenare şi escaladare a unor poziţii politice ireductibile dacă, oricum, oricare guvernanţi vor duce obligatoriu ace­leaşi politici? Fireşte, viito­rii guvernanţi vor lua cam aceleaşi decizii, dar infor­ma­ţia şi poziţia de ordonatori de credite vor fi în folosul unor clientele. De aici vin şi compromisurile, dar şi conflictele de la vârful puterii. Miza câş­ti­gării alegerilor preziden­ţiale este, de fapt, miza de­sem­nării unui premier şi, de aici, miza politizării (în culoa­rea dorită) a tuturor postu­ri­lor din administraţie, până la ultimul „şef de ţeavă”, ca să utilizez una dintre formu­lă­rile plastice ale lui Traian Băsescu. Prefecţii, subpre­fec­ţii, inspectorii şcolari sau di­rectorii direcţiilor sanitare, di­rec­torii de şcoli şi de spitale, toţi trebuie să fie „controlabili”, în viziunea politicieni­lor noştri. Mai mult, şi jude­că­torii, serviciile secrete, mass-media, armata, tot ceea ce în­seamnă serviciu public trebuie să fie controlat. Când spun aceste lucruri nu mă refer la o persoană sau la un partid anume. Cine ajunge în vârful ierarhiei este obligat, prin mii de fire invizibile, să alunece spre exercitarea unei puteri absolute. Singura şan­să a cetăţeanului este schimbarea, pentru că schimbarea relativizează.

În lipsa proiectelor, inventăm duşmani
Revenind în lumea con­cre­tului politic de zi cu zi, ob­servăm o campanie din ce în ce mai „războinică”. Atacurile la persoană sunt un loc co­mun, iar mitingurile diverse­lor partide şi candidaţi nu sunt decât prilejuri pentru de­nigrarea adversarilor şi a­cla­marea eului propriu. Ros­tul acestei escaladări este, în primul rând, acela de a su­plini lipsa proiectelor. Can­di­daţii se străduiesc să pară pu­ternici, plini de forţă şi-şi construiesc, în primul rând, in­a­mici. Mircea Geoană spune „Învingem împreună!”. Îmi vine să întreb: pe cine? Pr­e­şe­dintele a renunţat la sloganul „Băsescu pentru România”, prezidenţial, dar slab, şi a împânzit Bucureştiul, peste noap­te, cu „Luptă pentru ti­ne”. Iarăşi întreb: împotriva cui? Desigur că vor urma aceleaşi texte răsuflate despre oligarhi, moguli, 322, sistem ti­căloşit. Sorin Oprescu, simplu şi direct, ne spune „Hai Ro­mânia!”, adică o încurajare de galerie de echipă de fotbal. Chiar şi Crin Antonescu, deşi mizează pe bun-simţ, o face printr-o revoluţie. După cum se vede, toate sloganurile su­gerează, mai vehement sau mai blând, un război, şi nu o negociere. Electorul este obli­gat să fie „cu noi sau împotriva noastră”.
Un asemenea context, în ca­re clasa politică îşi maschea­­ză inutilitatea (relativă şi previzorie) prin inventarea unor duşmani şi prin generaliza­rea războiului tuturor împo­tri­va tuturor, nu poate fi be­nefic nici pentru cetăţean şi nici pentru constructul co­mun numit România. Cu cât un politician va fi mai agresiv şi mai vehement, cu atât cetă­ţenii vor avea de plătit mai mult pentru el. Până la urmă, ei, cetăţenii pierd dintr-un război declanşat fără voia lor şi care se poartă în total dispreţ faţă de interesele lor.