La ora când întreaga lume îşi îndreaptă tot mai insistent gândurile şi privirile spre Copenhaga, locul unde, între 7 şi 18 decembrie a.c., o nouă conferinţă mondială la vârf este chemată să adopte hotărâri decisive în privinţa problematicii ecoclimatice, multe dintre cele 192 de state membre ale ONU realizează evaluări privind situaţia naţională în domeniu. Grupuri de experţi lucrează din plin asupra a trei aspecte principale: impactul schimbărilor climatice în privinţa teritoriului lor, problemele limitării emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) şi planurile de adaptare la noile condiţii environmentale în perspectiva următorilor 20-25 ani. Două tendinţe majore se înregistrează referitor la strategiile de adaptare ale ţărilor europene: pe de o parte, în zona de nord a continentului, încălzirea este percepută, prin unele elemente şi pentru o anumită perioadă, ca un fenomen pozitiv, iar pe de alta, dimpotrivă, în sudul continentului, ea se anunţă ca o posibilă catastrofă.
Aşa, de pildă, în Franţa, un raport recent privind consecinţele şi costurile schimbărilor climatice, publicat de Observatorul naţional pentru studiul efectelor încălzirii climei, conchide tranşant: chiar dacă pentru unele sectoare economico-sociale pot apărea o serie de oportunităţi limitate şi temporare, se aşteaptă un impact global negativ. Documentul în curs de definitivare, la care lucrează peste 200 de specialişti din toate domeniile conexe problematicii, are ca obiectiv prezentarea în 2011 spre aprobare autorităţilor de la Paris a unui plan naţional de adaptare pe termen lung la schimbările climatice. Valorificând în special concluziile pertinente ale celui de-al IV-lea raport al Grupului interguvernamental privind clima (IPCC) din 2007, documentul are în vedere două scenarii posibile: unul optimist (care ia în calcul efectele minime ale global warming) şi un altul pesimist (maximal în privinţa consecinţelor posibile), cu referiri la toate sectoarele de activitate.
Primele rezultate ale demersului interdisciplinar arată efecte precum: rarefierea resurselor de apă (în cazul în care cererea ar rămâne identică, deficitul ar fi de 2 miliarde de metri cubi pe an şi, prin aceasta, s-ar ajunge la multiplicarea conflictelor vizând utilizarea apei între agricultori, industriaşi şi particulari), riscuri naturale crescute (ridicarea nivelului mărilor şi oceanelor, seceta, fenomene meteorologice extreme), costuri indirecte majore în materie de sănătate, afectarea turismului (prin dereglarea regimului anotimpurilor), fragilizarea infrastructurilor rutiere ş.a. Pe scurt, în termeni pecuniari, anual, numeroase miliarde de euro de pierderi!
În această febră a pregătirilor summit-ului ecoclimatic, numai ţara noastră rămâne o „oază“ de indiferenţă. Deşi situată în prima linie a statelor europene afectate de schimbările climatice, cu prejudicii majore în fiecare an din această cauză, România rămâne, din păcate, ruptă de cadrul european de apartenenţă geografică în privinţa preocupărilor vizând adaptarea la exigenţele acestui fenomen global. Elaborarea unei strategii naţionale de adaptare la schimbările climatice, bazată pe o evaluare adecvată şi profesionistă a efectelor posibile ale acestora asupra teritoriului naţional, în consonanţă cu evoluţiile europene, reprezintă o urgenţă căreia autorităţile trebuie să-i răspundă aşa cum se cuvine.
