Din negura Internetului, din văgăunile cele mai sumbre ale fibrei optice, se revarsă spre noi un val de înjurături care, în numele de­mocraţiei, clamează dreptul la libertatea de expresie. Pe bloguri, în subsolul articolelor de presă postate pe Internet şi, în general, cam peste tot unde este implicat un compu­ter însoţit de un utilizator anonim, deontologia şi libertatea de expresie sunt caii de bă­taie. Oameni pe care nu-i cunoşti, care nu îndrăznesc îndeajuns încât să-şi semneze înjurăturile, te trag la răspundere dacă le re­fuzi mizeriile. Pentru ei, aluziile fine la mamă şi alţi strămoşi, însoţite de detalii suculente ale organelor sexuale nu sunt altceva decât expresii ale înaltei educaţii şi ale demo­cra­ţiei. Dacă, din întâmplare, te apuci să ştergi un astfel de comentariu sau, pur şi simplu, nu-l aprobi, agresorul revine la locul primei crime lingvistice şi te trage de urechi: „Băi, ce-i cu dictatura asta? Adică de aia am mu­rit eu la Revoluţie, ca să nu-mi aprobi tu co­mentariile? Băi, păi ce te deranja atât de tare în ce am scris? Că m-am luat de fami­lia ta? Ca n-aveam argumente şi am trecut direct la înjurături? Păi nu e bine, frate, nu e bine şi, mai ales, nu e democraţie! Să ştii că acum 20 de ani, când eu încă nu eram năs­cut, oamenii pentru asta au ieşit în stradă: ca să pot eu să te înjur pe tine şi pentru ca tu să fii obligat să mă publici. Boule!”. Brusc te cuprinde ruşinea şi începi să te simţi, în acelaşi timp, Ceauşescu, Hitler şi Stalin. Mai-mai că îţi vine să pui mâna pe telefon şi să te dai singur în gât la Amnesty Interna­tional, Greenpeace şi ANPC. Mai ai puţin şi ieşi în Piaţa Universităţii ca să-ţi dai foc în semn de protest faţă de propria-ţi obtuzitate. Sau nu. Iar eu aleg varianta cu nu. Pentru că, orice or fi învăţat domniile dumneavoastră la şcoală, nu asta este libertatea de expresie. Poate părea ciudat, dar libertatea de expresie chiar nu înseamnă să nă­văleşti la mine în casă, să-mi dai doi pumni, trei perechi de palme, să-mi violezi pisicile, să-mi goleşti cămara, să-mi scormoneşti prin portofel, să-mi trânteşti trei măscări nea­oşe şi, la sfârşit, să mă întrebi candid: „Ce eşti aşa de supărat, frate, că doar e democraţie şi pot să-mi spun şi eu păre­rea?”. În numele sfintei audienţe, responsa­bilii unor site-uri lasă mulţi utilizatori să se comporte conform tiparului anterior. Utiliza­to­rii respectivi se simt bine şi, mai ales, se simt importanţi, căci înjurăturile lor sunt vi­zio­nate de alţi cercopiteci ce-şi grohăie ne­fe­ricirea pe Internet. Pe aceiaşi responsabili ai aceloraşi site-uri găzduitoare ale expresiei exagerat de libere îi găseşti (de obicei sea­ra) discutând în cluburi selecte despre „un Internet românesc responsabil”. După ce se termină discuţia, dau fuga la birou şi mai aprobă nişte comentarii mustind de ură. Şi aşa mai departe, într-un lanţ trofic greu de spart. De aceea mă şi opresc aici, nu înainte însă de a-mi permite libertatea (de expresie, evident) de a-l pastişa pe Jacques Séguéla: „Nu-i spuneţi mamei că lucrez în online! Ea crede că sunt pianist într-un bordel”.