Povestirile SF şi fantasy stâr­nesc foar­te adesea in­te­re­sul, poate mai mult decât ro­manele de acelaşi tip, pentru că într-un volum pot fi cu­prin­se şi consumate ra­pid de cititor mai multe ti­puri de a­ven­tură ingenioa­să. Bogat în­tr-o vre­me la noi, apoi intrat în oa­recare eclip­să, genul are câţi­va autori deveniţi „clasici“, printre care Ion Hobana este unul dintre cei mai reputaţi. De fapt, în ope­ra vastă şi încununată cu multiple premii naţionale (de patru ori cel al Uniu­nii Scriitorilor, dacă nu mă înşel) şi in­ter­naţionale, zona povestirilor SF nu este prea vastă. Ion Ho­bana este mai mult un comentator avizat al feno­me­nu­lui literaturii de anticipaţie, un exeget al clasicilor Jules Verne sau H.G. Wells, dar şi al creaţiilor autohtone. El este şi un animator al literaturii pentru copii şi un preşedinte activ al secţiei de gen a Aso­cia­ţiei Scriitorilor din Bucureşti. 
Dar e rar apicultorul care nu-şi în­cear­că mierea, ca şi gastronomul ce ră­mâne la teoria simţului gustativ. Ion Ho­bana a scris, totuşi, multe povestiri SF. Bine a fă­cut, pentru că a venit spre ficţiune încăr­cat de teoria pe care a a­pro­fundat-o. El are un eminent „know how“ al domeniului.
În recentul volum selectiv, o selecţie foarte severă din proza scurtă a lui Ion Hobana, „Timp pentru dra­gos­te“, Edi­tu­ra Bastion, autorul îşi concentează opera de ficţiune în trei cicluri: unul pe teme ma­rine, altul pe tema timpului şi călătoriei tempora­le, al trei­lea pe cea - inevi­ta­bilă în SF - a că­lătoriei cosmice. Fie­care trei­me cuprin­de doar câte patru texte, adu­se la zi cu meş­teşug şi prin re­ferinţe clare, uneori amu­zan­te, la rea­litatea con­tem­pora­nă. Ca în orice fic­ţiu­ne ştiinţifică, thriller, povestire inso­lită, fantasticul şi anticipaţia ştiin­ţifică se sprijină pe o puternică „an­coră“ în realitate, în investiga­rea psihologiei u­mane, astfel încât in­truziunea elemen­telor biza­re şi a „des­co­­peririlor“ ui­mi­­toare devin per­fect plauzibile.
Cum spuneam, Ion Hobana cunoaş­te per­fect lecţia „maeştrilor anticipaţiei clasice“ şi are, simultan, cunoştinţe so­li­de în do­menii ştiinţifice, astfel încât trecerea spre fantezie nu este un delir, ci un pas ori­când posibil al umanităţii, mic, în fapt, precum cel al lui Arm­strong pe Lună, imens în efigie, pentru că este unul făcut dincolo de „limită“: cea care desparte fi­rescul de miraculos.
O calitate indiscutabilă a povestiri­lor lui Ion Hobana este, ca în cazul tu­turor cla­sicilor SF, realizarea persona­je­lor: oa­meni obişnuiţi, slabi şi sceptici, departe de tipul „superman“, pe care confrun­ta­rea cu neobişnuitul îi tulbură şi îi şochea­ză. Ei se comportă fi­resc în faţa necunoscutului şi se înalţă, când e cazul, la statutul de eroi prin lu­ciditate şi dezbatere de conştiinţă. Din­colo de toate, povestirile lui Ion Ho­ba­na sunt excelent scrise, antre­nan­­te, pline de suspans, dar şi de o re­con­for­­tantă căldură umană. Şi în SF, du­pă sub­titlul autorului, stilul clasic e unul „dulce“!