Încheiam comentariul de săptămâna trecută cu pronosticul că Traian Băsescu are 50% şanse să câştige un nou mandat. Îmi voi explica, în continuare, raţionamentul.

Democraţie şchioapă, totuşi democraţie
Să privim obiectiv de­mo­cra­ţia din România. Cu toate că în multe privinţe ea lasă de dorit, pe fond, me­ca­nisme­le funcţionează. Dacă vreţi, democraţia din Ro­mâ­nia seamănă cu un meci de fotbal în care jucătorii se trag de tricouri mai mult de­cât de obicei, joacă la intimidare, mai ating mingea cu mâna sau „fură“ doi-trei me­tri la executarea loviturilor libere. La rândul lor, arbitrii avantajează făţiş o echipă sau alta. Dar, pe ansamblu, se joacă după nişte reguli, în văzul publicului. Bineînţeles că rezultatul e mai mult sau mai puţin viciat. Dar abate-rea nu trece, în general, de anumite limite.
Evident, aprecierile de mai sus nu sunt un îndemn de a tolera abaterile şi/sau de a nu încerca să impunem mai multă rigoare în viaţa noastră publică. Ceea ce vreau să spun este că actorii majori ai politicii cunosc bine atât regulile jocului, cât şi subterfugiile şi şmecheriile la care se poate recurge. Astfel încât cele mai multe dintre „tragerile de tricou” se compensează reciproc în­tre partide. La rândul lor, mass-media şi opinia publi­că află rapid şi înţeleg corect multe dintre manevrele electorale. Intervine, astfel, încă o compensare a eventualelor avantaje necuvenite pe care şi le-ar crea jucătorii politici.
Dacă privim fenomenul politic în dinamica sa din ul­timii 20 de ani, vom constata că turul doi al alegerilor pre-zidenţiale a avut, în timp, sco­ruri din ce în ce mai strân­se. Chiar şi în 2000, când Corneliu Vadim Tudor era anatemizat de mai toată mass-media şi comentariile in­ternaţionale, scorul final nu a fost copleşitor în favoa­rea lui Ion Iliescu, aşa cum se întâmplase în 1990 sau 1992. Este deci logic să ne gândim că şi acum, în 2009, preşedinţia se va câştiga la mai puţin de 10 procente di­fe­renţă, oricare ar fi compe­titorii din turul doi.
Dincolo de această normare naturală, intervine un aspect pe care sondajele de acum nu au cum să-l sur­prin­dă. Desigur, unele institute au făcut publice şi răs­punsurile la întrebări de tipul: „Dacă în turul doi ar intra X şi Y, cu cine aţi vota?”. Dar aceste răspunsuri reflec­tă reprezentările de acum ale repondenţilor, reprezen­tări care vor fi puternic marcate, pe de-o parte, de rezultatele din turul I şi, pe de altă parte, de repoziţionarea ac­to­rilor politici. Dar, după a­ceastă (poate prea) pedantă introducere, să trecem la eva­luarea concretă a posibili­tăţilor de manevră ale candidaţilor.

În cazemată, la Cotroceni
Traian Băsescu, se află, fără discuţie, în fruntea pre­fe­rinţelor electoratului. Dacă e ceva sigur în campania ac­tuală, este prezenţa preşe­din­telui în funcţie în turul II. Traian Băsescu are şi atu­ul votului de inerţie al categoriilor conservatoare şi mai puţin instruite, este şi beneficiarul unei structuri de campanie foarte solide şi, nu în ultimul rând, îşi depă­şeş­te toţi adversarii la capitolul charismă.
Mai mult, Traian Băsescu şi echipa sa s-au plasat, în contextul crizei politice, pe o poziţie interesantă din punct de vedere tactic. Deşi nu are decât puţine posibi­li­tăţi de acţiune, Traian Băses­cu nu poate fi „atacat la ba­io­netă”. Traian Băsescu îşi poa­te permite acum să tragă de timp, aşa cum se vede şi din de­sem­narea ca premier a lui Liviu Negoiţă.
Să recapitulăm! Preşedintele are prerogativa constitu­ţională absolută de a desemna premierul. Cum rămâne cu încăpăţânarea de a nu desemna un premier oferit de majoritatea constituită ad hoc în Parlament? Spiritul de­mocraţiei (pe care preşe­dintele îl eludează) dă dreptate Parlamentului. Dar tot atât de adevărat este că nici preşedintele nu ar trebui să fie constrâns să desemneze un premier pe care nu-l vrea. Asta dacă apreciem obiectiv distribuirea puterii pe care o face actuala Constituţie. Da­că, la un moment dat, Ro­mâ­nia ar deveni o republică par­lamentară, atunci rolul preşedintelui ar fi, într-ade­văr, simbolic, iar el ar trebui să accepte, fără discuţie, premierul propus de majoritatea parlamentară. Pe scurt, litera, dar şi spiritul Consti­tu­ţiei actuale îi dau dreptate lui Traian Băsescu, în timp ce spiritul democraţiei şi bu-nul-simţ îi dau dreptate opo­ziţiei parlamentare.
Cine e, atunci, de vină şi cine ar trebui să cedeze? Tot obiectiv şi tot constituţional, răspunsul e clar: preşedinte­le! De ce? Pentru că pre­şe­din­tele este Mediatorul. Con­cret, Traian Băsescu forţează Cons­tituţia desemnând nişte premieri care nu fac parte din numele (sau, măcar, profilurile) care s-ar degaja în ur-ma unor consultări de bună credinţă cu partidele. Mai mult, preşedintele chiar re­cu­­noaşte că a făcut concesia maximală când l-a numit pe Croitoru. Cu alte cuvinte, de­şi criza se accentuează, pre­şe­dintele restrânge concesiile.
O scurtă paranteză! Faţă de Lucian Croitoru, Liviu Ne­goiţă are mai puţine date personale care să-l recoman­de ca premier într-o perioa­dă de criză: nu are anvergura necesară pentru a aprecia corect şi rapid evoluţia economică a ţării, nu are independenţă politică şi nici mă­car nu are o masă critică de susţinere în propriul partid. Ne amintim că Theodor Sto­lo­jan a refuzat să fie prim-ministru motivând că nu are suficientă greutate în partid. Este deci clar că Negoiţă e doar o „mutare de aşteptare” a lui Traian Băsescu, gândită special parcă pentru a nu a­vea nicio şansă. Preşedintele a bifat datoria constituţio­na­lă de a se întâlni cu partidele şi de a desemna un premier. Formal, nu i se poate reproşa nimic!

Şi partidele greşesc!
Partidele din opoziţie sunt, cumva, obligate să-l ţi­nă în braţe pe Klaus Johan­nis. Ceea ce a fost, la început, o armă de atac, a devenit a­cum un scut de apărare. Ade­vărul este că partidele de o­po­ziţie au un numitor co­mun: Traian Băsescu să nu mai câştige un nou mandat. Acest mesaj este însă dificil de susţinut public: este negativ şi ofensează cel puţin o treime din electorat. Ca ata­re, „inventarea” lui Klaus Jo­hannis a fost benefică pentru că ea exprima, pozitiv şi constructiv, alternativa. În timp însă, „brandul” Johan­nis a ajuns să devină garan­ţia de solidaritate între parti­dele de opoziţie, în condi­­ţi­ile în care bătălia pentru lo­cul doi în competiţia prezi­den­ţială devine din ce în ce mai acută.
Nici Crin Antonescu, nici Kelemen Hunor şi nici mă­car Mircea Geoană nu pot re­nunţa acum la propunerea Johannis pentru că ar genera o breşă în frontul anti-Băses­cu şi pentru că şi-ar deruta propriii susţinători. Este deci o poziţie obligată. Ea este însă greşită, pentru că o ma­re parte din electoratul ne­hotărât o percepe ca lipsă de flexibilitate. Până la urmă, soluţia opoziţiei ar fi să afir­me public, cu îndrăzneală, că „unica modalitate de a de­păşi criza politică şi de a ac­ţiona eficient împotriva celei economice este înlăturarea lui Traian Băsescu”. Acest me­saj comun al partidelor nu va putea fi însă făcut pu­blic decât după turul I al ale­ge­rilor.
Să presupunem însă că în turul II, alături de Traian Băsescu, intră Mircea Geoa­nă. Poziţia lui Crin Anto­nes­cu în faţa propriului partid nu numai că va fi serios şubrezită, ci va duce şi la noi dezertări către tabăra prezidenţială. Pe de altă parte, e­lec­toratul de tip liberal este mult mai puţin înclinat să voteze în turul doi cu Mircea Geoană decât ar fi înclinat electoratul social-democrat să voteze cu Crin Antonescu. Echipa lui Traian Băsescu a se­sizat acest lucru, şi mesa­jul preşedintelui că şi-ar dori un guvern PD-L-PNL nu se a­dresează parlamentarilor li­be­rali pentru votul de în­ves­titură al cabinetului Negoiţă, ci se adresează electoratului larg, cu simpatii liberale, pentru votul din turul II al prezidenţialelor.
Ce s-ar întâmpla dacă Mir­cea Geoană nu ar ajunge în turul II? Chiar dacă în in­te­riorul PSD ar fi scoase ins­tantaneu cuţitele lungi, electoratul partidului, discipli­nat şi asmuţit constant de cinci ani împotriva preşedintelui în funcţie, va da un vot negativ. Adică va vota cu contracandidatul lui Traian Bă-ses­cu, oricare ar fi acela.
Preşedintele şi echipa sa ştiu acest lucru. Pe termen scurt, Traian Băsescu va juca două roluri: rolul de pre­şe­dinte care apreciază ideile li­beralilor şi îi invită insistent pe aceştia la guvernare, şi ro­lul de candidat, în care va a­taca PSD-ul (dar nu neapărat pe Mircea Geoană!), încer­când să crească tensiunile in­terne dintre social-demo­craţi.