Una dintre reminiscenţele păguboase ale mentalităţilor aferente mai ales perioadei anterioare anului 1990 este opinia că măsurile de protecţie a mediului ar aduce limitări importante dreptului la muncă, prin interzicerea unor activităţi economice poluante. Un caz concret l-a reprezentat cel al rafinăriei Arpechim Piteşti, în privinţa căreia autoritatea de mediu competentă a dispus, în mai 2007, suspendarea autorizaţiei de mediu şi, drept consecinţă, încetarea activităţii timp de 6 luni, pentru nerespectarea obligaţiilor de mediu (respectiv de modernizare a unor rezervoare şi de închidere a haldei de deşeuri), prin care s-a creat un mare risc de explozie şi poluare petrochimică majoră a mediului. În faţa justiţiei şi opiniei publice s-au adus ca argumente împotriva acestei măsuri pro-ecologie, pe de o parte, unul de natură socială, cum că astfel s-ar pune în pericol locurile de muncă ale celor 2.000 de salariaţi ai firmei poluatoare, iar pe de alta, unul economic, respectiv afectarea activităţii unei întreprinderi care asigură 14% din piaţa românească a carburanţilor.
Într-o situaţie de criză financiară tot mai acută şi cu o stare precară a conştiinţei ecologice, este uşor de prevăzut impactul unor atari afirmaţii, puternic speculate mediatic şi interesat.
Rezolvarea juridică a unei asemenea dileme, în care se contrapune tradiţionalul drept la muncă, post-modernului drept la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, ne-a oferit-o o recentă decizie, din 8 septembrie a.c., a Curţii Constituţionale a României. Excepţia de neconstituţionalitate viza compatibilitatea dintre dispoziţiile art. 17(3) din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, ce sancţionează nerespectarea prevederilor autorizaţiilor de mediu, după o notificare prealabilă prin care se poate acorda un termen de cel mult 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiilor respective, prin suspendarea lor timp de 6 luni, perioadă în care desfăşurarea proiectului sau a activităţilor vizate este interzisă, cu art. 41 din Constituţie, care stipulează interdicţia îngrădirii dreptului la muncă. „Gardienii” legii fundamentale a statului au respins o atare teză, pe baza a trei argumente: a) reglementarea şi aplicarea unor sancţiuni legale, ca urmare a nerespectării unor norme juridice de către destinatarul acestora, nu pot fi privite ca o încălcare a unui drept fundamental; b) Constituţia garantează la art. 41(1) exercitarea neîngrădită a dreptului la muncă, însă acelaşi text fundamental nu poate fi invocat în apărarea unui drept exercitat în afara limitelor legii, adică prin încălcarea ei; c) sancţiunea suspendării se aplică după o notificare prealabilă, cu posibilitatea acordării unui termen de conformare şi se menţine până la eliminarea cauzelor care au generat-o, dar nu mai mult de 6 luni, aceste reglementări constituind garanţii legale împotriva aplicării abuzive a sancţiunii suspendării autorizaţiilor de mediu şi a interzicerii desfăşurării activităţii, dar şi o modalitate de a se acorda operatorului economic o posibilitate reală de a intra în legalitate.
Astfel, ca multe altele, dilema unei posibile contrapuneri dintre dreptul la mediu şi dreptul la muncă rămâne fără obiect. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât proeminenţa dreptului la viaţă, la ecoexistenţă, este din ce în ce mai puţin contestată.
