Apariţia recentă a celor do­uă volu­me „Moromeţii I” şi „Mo­romeţii II” de Marin Preda în colecţia Biblioteca pentru toţi a „Jurnalului Na­ţional”, urmată de înce­perea consecutivă a apa­riţiei „Cro­nicii de familie” de Pe­­tru Du­mi­triu, în aceeaşi co­lec­ţie, constituie eve­ni­­mente ma­jore în re­ceptarea şi răs-pân­­direa, pentru o nouă generaţie, a o­pe­relor celor mai importante ale prozei româneşti postbelice. Ele îndeamnă orice iubitor şi comentator al literaturii române la reflecţii pe marginea lor şi a operei autorilor. Poate trip­ticul se va întregi cu „Groapa” lui Eu­gen Barbu, da­că nu cumva apariţia „Bie­tu­lui Ioa­nide” de G. Călinescu ar ridica la patru numărul capodoperelor anilor ’50, neegalate ulterior.
Colecţia Biblioteca pentru toţi a „Jur­­na­lului Naţional” procedează în linia în care s-a mai mers, grupând practic (prefaţă unică, apariţie consecutivă) două cărţi complet diferite, deşi intitulate identic: „Moromeţii I” şi „Moro­me­ţii II”, între care nu doar că au trecut 12 ani, dar se va interpune, ca ac­ţiune, „Ma­rele singuratic“, un roman a­dău­gat cam forţat, de fapt strecurat între pri­mele două, cu o tramă poliţistă lipită peste destinele protagoniştilor din pri­mele cărţi.
Între „Moromeţii I” şi „Moromeţii II” di­ferenţa nu este numai una de la capodo­pe­ră la semieşec, ci de la o carte „gratuită“, scrisă din nevoia de a scrie, la una „calculată“ care negociază abil cu cenzura, cu gloria celei anterioare şi chiar cu propriile por­niri. Chiar aşa fiind, faptul că Marin Pre­da este cel mai prezent autor în colecţia în care apar aceste volume, debutată chiar cu „Cel mai iubit dintre pă­mîn­teni” şi cuprin­zând ul­te­rior şi „De­lirul”, are o semnificaţie clară pri­vind popularitatea şi într-un fel accesibilitatea sa pentru un public de mare în­tin­dere.
Recitind acum „Moromeţii” în for­ma propusă de Biblioteca pentru toţi, discre­panţa de intenţii şi - ca urmare, aş zice - de izbåndă literară sare în ochi. „Mo­­­ro­meţii I” este o carte destinsă, strict concepută, adu­na­tă, sever limitată temporal şi spaţial, ce­ea ce îi dă un dar suplimentar de tragedie antică (re­gu­la celor trei unităţi, în interpretare ce­va mai laxă), dar scrisă cu libertate şi fără patimă. Cred că greşesc cei care atribuie acestui volum intenţii ideologi­ce întrucât el apare organic legat de experien­ţa individuală a autorului (personaj în ipos­taza Niculae) şi nu crista­lizează nicio idee politică explicită, cele ale personajelor fiind enunţate nepăr­tinitor.  
Cu totul diferit stau lucrurile în „Mo­ro­meţii II”, o carte lungită artificial, cu exces de personaje care sunt vectori ideologici sau „pitoreşti” cu forţa, ce apar pentru a sugera o diversitate şi o aglomerare străine tocmai de spiritul „Moromeţilor I”. Schi­ţa­rea destinelor continuate din „Moromeţii I“ este for­ţată, pentru a se sprijini pe fundamentul primului volum, chiar şi un jandarm, viu şi creditabil în volumul I este menţionat, dar, pentru că nu i s-a mai putut inventa un destin, Moromete doar se gândeşte ce s-o fi petrecut cu el şi reia pe scurt un episod din volumul anterior. „Moromeţii II” este o carte um­flată şi ratată parcă prin buna ştiinţă a autorului care şi-a dat seama că trebu­ie să facă pactul cu diavolii pentru că din 1955 în 1967 timpul a început să ai­bă şi mai puţină răbdare cu oamenii şi mai ales cu scriitorii.