Rămăsesem dator cititorilor, încă de acum vreo cinci săptămâni, cu continuarea unui comentariu legat de referendumul iniţiat de preşedinte pentru Parla­mentul unicameral şi reduce­rea numărului de parlamentari. Evenimentele care au urmat, moţiunile şi începutul campaniei electorale, m-au făcut să mă întreb, la un moment dat, dacă voi mai avea ocazia să-mi respect promisiunea. Faptul că cele patru ONG-uri au luat atitudine împotriva referendumului a adus din nou în actualitate demersul meu.

Despre instrumentele de campanie electorală
Acum cinci săptămâni, scriam, printre altele, că refe­rendumul cuplat cu alegerile prezidenţiale era previzibil de foarte multă vreme, poate chiar din 2007, de când Tra­ian Băsescu recursese, pentru prima dată, la acest mijloc de luptă politică. Remarcam, atunci, că partidele politice, cu o uimitoare orbire, nu au întreprins nimic pentru a-i bloca preşedintelui în exer­ci­ţiu acest instrument. La acea vreme, PSD era încă la gu­vernare şi eu eram aproape convins că Traian Băsescu va câştiga fără probleme un nou mandat. Evenimentele s-au precipitat, iar Traian Băsescu şi mai ales PD-L au făcut nişte paşi greşiţi. Deci lupta se ascute, iar jocurile nu mai par „făcute” din start!
În acest context, discutăm de­spre cele două laturi ale ini­ţiativei referendare: latura de fond, adică aşa-numita refor­mă a instituţiilor statului, şi latura de formă, adică instrumentul electoral pus în slujba lui Traian Băsescu.
Referitor la chestiunea de fond, nu aş adăuga aici decât un element. Niciodată, nică­ieri în lume, apelul la referendum nu poate fi relevant în­tr-o problemă care implică, si­multan, aspecte de tehnică şi de filosofie politică. Problema de filosofie politică, în cazul de faţă, este aceea dacă electoratul acceptă (sau nu) ur­mă­toarele idei: 1. creşterea nor­mei de reprezentare (adică un număr mai mare de cetăţeni care să fie reprezentaţi de
un parlamentar), 2. concen­tra­rea puterii politice şi 3. măsu­ra în care celeritatea proce­sului legislativ este benefică pen­tru aplicarea practică a legilor.
Strict din punctul de ve­dere al filosofiei politice, o de­mocraţie (fragilă, în cazul Ro­mâniei) nu se întăreşte prin scă­derea gradului de repre­zen­tare. Iar concentrarea pu­te­rii este un corolar al creş­te­rii normei de reprezentare. Aici, mi se pare stupefiant şi totodată edificator că unul dintre materialele electorale de pe Internet conţine exprimarea: „Dacă nu putem să-i facem mai buni, măcar să-i facem mai puţini!”. Acesta pare să fie argumentul su­prem cu pri­ză la mase! In­sti­tuţiile democratice nu pot fi judecate în termen de eficien­ţă! Dar asta e foarte greu de spus într-o co­municare publi-citară. La limi­tă, instituţiile unei democraţii trebuie să existe chiar dacă nu au nimic de lucru. Spre exemplu, dacă la Curtea Constitu­ţio­nală nu s-ar primi nicio se­si­zare timp de un an, asta ar în­semna că trebuie desfiinţată?
Bineînţeles că problema nu­mărului de parlamentari poate şi trebuie să fie o temă de dezbatere politică, dar ea trebuie pusă în termeni de op­tim, şi doar în urma unor com­paraţii relevante cu alte ţări.
Ni se spune că Parla­men­tul unicameral face ca legile să fie adoptate mai repede. Este însă viteza, în acest caz, un atribut neapărat benefic? Oare legile contează ca număr?
Dimpotrivă, aproape toată suflarea juridică din Româ­nia şi mai ales juriştii străini care au luat contact cu legile de la noi spun că acestea sunt prea multe, de multe ori contradictorii şi, în practică, ele nu sunt respectate. Deci în­tre­bările puse la referendum nu ating fondul problemei.
În ceea ce priveşte chestiunile tehnice, e clar, din start, că ele pot fi puse numai după ce fondul problemei a fost lă­murit. Să presupunem că ar fi aşa. În acest caz, în ce mă­sură are acces cetăţeanul la datele care să-i permită evaluarea tehnică? Ceea ce ne ser­vesc Traian Băsescu şi corul său de susţinători sunt numai enunţuri arbitrare şi comparaţii care nu spun nimic. De ce să rămânem cu 300 de parlamentari şi nu cu 27? Ce înseamnă unicameral, unde se aplică, dacă şi care sunt avan­tajele şi dezavantajele sistemului?
Multe dintre aceste între­bări s-au mai pus. La multe dintre ele partizanii preşedintelui au adus argumente. Pro­blema care nu a fost sesizată, repet, este aceea că sunt ames­tecate două planuri pe care un cetăţean ar putea da răs­punsuri diferite. Eu pot fi de acord, de exemplu, cu redu­ce­rea numărului de parlamentari, dar numai până la 350. Sau pot fi de acord cu Parla­mentul unicameral, dar în con­diţiile în care numărul de parlamentari ar fi de 500.
Chiar şi cei mai înfocaţi susţinători ai preşedintelui re­cunosc că referendumul este (şi) un instrument de campa­nie electorală pentru Traian Băsescu. Argumentele împo­tri­va folosirii referendumului au fost expuse în declaraţia celor patru ONG-uri. Faptul că Traian Băsescu, preşedinte în funcţie, foloseşte un instrument pe care nu-l pot folosi ceilalţi contracandidaţi. Fap­tul că (aşa cum am arătat şi mai sus) amalgamul de informaţii generează confuzie la nivelul cetăţenilor. Faptul că prin procedurile stabilite se creează premisele unor transferuri de voturi şi, deci, ale frau­dării alegerilor. Într-un cuvânt, cele patru ONG-uri îl acuză pe Traian Băsescu că, prin folosirea referendumului, comite o fraudă morală.
Desigur, folosirea de către Traian Băsescu a instrumentului referendar este obrazni­că, dar e greu să fie contestată din punct de vedere legal, pe ultima sută de metri. De­mersul ONG-urilor pare sortit eşe­cului, acum, cu doar trei săptămâni înainte de alegeri.
Şi atunci, de ce nu au reac­ţionat partidele din timp? Ex­plicaţia pe care o văd este a­ceea că o blocare a referen­du­mului în urmă cu două luni l-ar fi victimizat pe preşe­din­te, mai ales în contextul „no­bilelor idei” pe care le presupunea reforma instituţiilor statului. Faptul că, în momentul de faţă, majoritatea politicienilor, candidaţi sau nu, şi a jurnaliştilor se declară împo­triva referendumului şi/sau a justeţii măsurilor propuse de preşedinte favorizează curentul de opinie anti-Băsescu.
E greu de spus dacă o ase­menea evoluţie a fost rodul unei strategii. Mai curând nu. Ceea ce e important este că, acum, instrumentul referendumului nu mai reprezintă un avantaj net pentru Traian Băsescu. Dacă ar fi creative, echipele de campanie ale contracandidaţilor preşedintelui ar putea să ofere publicului, chiar în scurtul timp care a ră­mas, interpretări care să răs­toar­ne intenţia cu care echipa lui Traian Băsescu a lansat ideea referendumului.

Despre Traian Băsescu
Un mit al ultimilor ani po­litici ai României este acela că pe Traian Băsescu îl întăresc crizele. Că, personaj conflic­tual fiind, preşedintele se pune în valoare (doar) atunci când este în miezul unei cri­ze. Că atacurile adversari­lor, ziariştilor, mogulilor nu fac decât să-i sporească popularitatea. Ce mai încolo şi-ncoace, Traian Băsescu ar fi un Anteu modern căruia atingerea crizei îi dă noi puteri şi care nu ar putea fi învins decât prin tratarea cu indiferenţă.
Este, evident, un mit. Tra­ian Băsescu e un om ca toţi oamenii şi, după o perioadă în care acţiunea sa publică a adus noutate şi surpriză, ur­mează cu necesitate o peri­oa­dă de declin.
În acest moment nu mai sunt convins că Traian Bă­sescu va mai câştiga alegerile, după cum nu sunt nici convins că adversarul cu care se va confrunta în turul doi va putea atrage un val de entuziasm popular pe 6 decembrie.
Ceea ce văd însă cu claritate este că Traian Băsescu şi-a epuizat proiectul politic. În urmă cu cinci ani, proiectul său real (şi înţeles ca atare de populaţie) a fost nu răs­­tur­narea unui abstract „sistem ticăloşit”, ci, mult mai banal, răsturnarea lui Adrian Năs­tase şi a PSD-ului de la putere. În cei cinci ani de mandat, Traian Băsescu a încercat două lucruri: pe de-o parte, pro­movarea PD-L şi a „baro­ni­lor” acestui partid, şi, pe de altă parte, ţinerea în şah a ad­versarilor politici. „Marile rea­lizări” - cota unică, conda­m­na­rea comunismului, votul uninominal sau legile pe care şi-a asumat răspunderea guvernul Boc - nu au fost decât improvizaţii conjuncturale. Ceea ce s-a văzut prin consecinţele practice ulterioare. În acest moment, Traian Bă­sescu, politic vorbind, e gol ca o tobă. Ceea ce îl motivează pe preşedintele în exerciţiu este, strict, setea de putere. Fe­lul violent în care respinge toa­te criticile, demagogia cu care susţine populisme de­şăn­ţate, agresivitatea limbajului şi mai ales postura de atot­ştiutor care nu trebuie să dea socoteală decât „poporului” (ne mai amintim cum Nicolae Ceauşescu dădea socoteală doar Marii Adunări Naţio­na­le) arată un ins care nu are de pierdut decât poziţia actuală, adică Puterea. Lupta lui Tra­ian Băsescu este, ca şi a lui Ceauşescu acum 20 de ani, o luptă în care nu ezită să sacrifice România.
Cu toate acestea, Traian Băsescu nu este un monstru. Însă Puterea l-a orbit şi l-a rupt de realitate. Există 50% şanse ca Traian Băsescu să fie reales. Dar ar fi păcat! Şi pentru el, şi pentru România.