Poate sunteţi la curent cu situaţia popii din Costeşti. Acest domn e acuzat de două fete de la căminul de orfani (se numeşte altfel, dar n-am chef de precizie) că le-a sedus. Istoria contemporană nu a reţinut dacă simultan, succesiv sau în paralel, însă vestea a făcut înconjurul televiziunilor generaliste. Poate aţi observat: sunt unele ştiri care fac înconjurul, altele care se duc de-a dreptul. Chestie de caracter.
Oricum, popa e apărat de întreg satul: el a făcut biserica, slujba e frumoasă, căminul bine administrat. Fetele au 14 ani, ceea ce în alte orânduiri şi culturi e o vârstă numai bună de măritat. Legea locală, în vigoare până la noi reforme, spune însă altceva, iar popa e anchetat. Crisis management, părinte?
Ce poţi să faci, ca produs mediatic, când eşti în situaţia asta? Părintele ştie deja: s-a ascuns şi aşteaptă concluziile anchetei. Fără victime (care în alte vremuri ar fi fost deja trimise la mănăstire) şi fără autor (care aşteaptă ca îndemnul „crede şi nu cerceta“ să prindă şi în domeniul presei), povestea va mai dura maximum trei zile. Satul vuieşte, dar şi el uită. Ancheta ştie şi ea ce are de făcut: au fost alţii care n-au păţit-o pentru fapte mai rele. Iar Dumnezeu, acolo sus, ştie că sufletul omului are căi la fel de misterioase ca ale lui şi n-o să dea cu fulgerul. Chiar ar fi o risipă de curent. End of story.
Tot săptămâna trecută, un alt preot a trecut prin acuzaţii şi mai grave. Părinţii unui bebeluş care a murit la scurtă vreme după ce a fost botezat l-au acuzat că le-a înecat copilul. Povestea e cumplită şi greu de relatat când îţi propui un articol relaxat. Biserica a intervenit oficial aici, îndoindu-se de diagnosticul părinţilor, pentru că medicii nu s-au pronunţat. Argumentul e de bun-simţ: şi alţi copii sunt botezaţi în fiecare zi şi nu păţesc nimic, în afara efortului de a dormi duşi după aceea, în timp ce în jurul lor urlă muzica.
S-ar zice că, orice ar face slujitorii bisericii, nimic nu poate păta imaginea ei. Are cea mai mare cotă de încredere. Nimeni n-o critică la televizor, că nu se ştie viaţa omului. Când un poliţist bate un cetăţean, ştirea are mari şanse să înceapă cu „poliţia bate”. Când un medic omoară un pacient, vorbim de criza sistemului de sănătate. Când un profesor e prins cu ceva, învăţământul românesc e de vină. Tot învăţământul, la grămadă. În schimb, când un preot e acuzat de ceva, e vorba doar de un preot. Caz punctual. Instituţia nu poate fi pusă în discuţie.
De ce? Simplu: niciunul dintre noi nu se roagă la Domnul Chestor din ceruri. Şi niciunul nu are aşteptări mai mari de la medici sau profesori cum are de la Cel de Sus. Practic, brandul Dumnezeu nu poate greşi, pentru că greşeala nu poate urca de-aici, de pe pământ. N-are nicio scară mentală, imaginară, spuneţi-i cum vreţi.
Imaginaţi-vă un brand care nu face niciodată ce promite, şi de la care oamenii aşteaptă să facă în continuare totul. Un brand atât de mare, ajuns acolo fără niciun fel de reclamă, doar cu PR. Un brand cu un manual de identitate de câteva mii de pagini, în care nu primeşti nimic, dar ţi se cer o mulţime de lucruri complet inconfortabile, care încep cu „să nu“.
Bunicul meu ar fi avut o vorbă aici: aşa ceva nu se mai fabrică în ziua de azi…
