În spatele Pieţei Obor, o structură de hală veche aminteşte că aici se găsea pe vremuri „Hala 100”, unde România producea ceasurile Orex (de la „Ora Exactă”). Astăzi a deve­nit doar un alt motiv de scandaluri imobiliare. În blocul de alături, la  ultimul etaj, în câteva cămăruţe cu aer de laborator de farmacie, de genetică sau de ceva studii spaţiale, se află sediul Horologivm, locul în care ceasurile stricate se întorc la viaţă. Aici îşi petrece mare parte din viaţă un vrăjitor.
Dacă aţi avut vreodată un ceas de peste 1.500 de euro, aţi auzit cu siguranţă despre el: Mihai Ceciu, singurul român care a absolvit cursurile de orologerie de la Wostep-Neuchatel, cea mai renumită şcoală de profil din Elveţia. Şi singurul care repară (îm­preună cu echipa sa, care lucrează în Laboratorul Horologivm) ceasuri com­­plicate şi foarte complicate. Fap­tul că există Horologivm înseamnă că se pot evita multe luni de aşteptare şi economii de multe mii de euro pentru cei care au reuşit să-şi strice bijuteriile elveţiene.
Este vechea meserie de ceasornicar (el însuşi se referă la aceasta ca fiind „ceasornicărie”, nu „orolo­ge­rie”), însă ridicată la nivel de artă. Este o zonă în care funcţionalul este du­blat la fiecare pas de estetic.
Mai exact, el este singurul meseriaş din Europa Centrală şi de Est ca­re a ajuns vreodată să înveţe oro­lo­gerie în Elveţia. Se uitau la el ca la o cu­riozitate. Însă pasiunea nu cere ex­plicaţii, aşa că şcoala din Elveţia a fost doar primul pas. Au urmat cursurile pentru formare de traineri, o etapă importantă spre alt vis al lui Mihai Ceciu: acela de a deschide o şcoală de orologerie în Est. „Ceasornicarii trebuie să înveţe să-şi transmită cunoş­tin­ţele. Unii nu vor, pur şi simplu. Alţii nu ştiu cum. Să fii formator de formatori înseamnă să te asiguri că cei care urmează cursurile pornesc la drum cu toate cunoştinţele şi realiză­ri­le din acel moment. Fiindcă acesta este motorul inovaţiei. Fiecare vrea să aducă ceva nou, să facă ceva ce nu s-a mai făcut. Fie că îmbu­nătăţeşti ceva ce există deja sau că inventezi ceva cu totul nou, că aduci o «complicaţie» nouă… Având tot trecutul în spa­te, sute şi sute de ani în care s-a mai inventat câte ceva, eşti tentat să spui că nu se mai poate face nimic. Şi totuşi apar mereu lucruri noi: ceasuri care indică răsăritul şi apusul soarelui, ceasuri mecanice cu semnale so­nore pentru cronometru, ceasuri cu poziţia constelaţiilor, ceasuri care in­di­că ora astrală, ceasuri care indică ora pe o bandă ca o şenilă şi atâtea al­tele”, explică Ceciu.
Pentru proiectul unei şcoli de orologerie în Europa de Est, cei de la Omega l-au asigurat deja de tot suportul lor, iar un prie­ten i-a des­chis u­şi­le către gru­pul Richemont, unde Car­tier şi Va­che­ron Con­stantin au reac-ţio­nat la fel de bine. Criza financiară a modificat un pic priorităţile, însă proiectul nu este în niciun caz abandonat, ci doar amânat.

Vom avea şi ceasuri „romåneşti“
„Se pare că am des­fă­cut primul ceas când aveam trei ani, cel puţin a­şa mi-au povestit ai mei, eu n-am cum să-mi aduc aminte. Pe la sfâr­şi­tul liceului, am reuşit să desfac un ceas, să-l fac la loc şi să mear­gă”, îşi aminteşte Ceciu, care consideră că pasiunea şi îndemâ­na­rea investite în munca lui sunt un soi de har divin.
Marele plan este acela de a lansa un ceas românesc de top. Are şi an­te­cedente: o mare companie avea ne­voie de 100 de ceasuri, pentru ca­douri „corporate”, şi dorea unele fă­cute în România. Au ieşit mai scum­pe decât dacă ar fi fost cumpărate de afară, însă a meritat, pentru că mun­ca de construcţie a unui ceas este o ac­ţiune parcă din altă lume. „Am avut un coleg care dorea să-i iasă un proiect perfect. În două săptămâni, a făcut 15 şuruburi… Asta înseamnă să faci totul perfect şi frumos”.
Ceciu lucrează de mână piese cu precizie de până la jumătate de mi­cron, deşi o eroare de un micron este „acceptabilă”. Pentru planurile vii­toa­re, are în vedere un mecanism e­xistent, pe care să-l completeze şi să-l decoreze după propriul proiect.
De jur împrejurul său stau cutii cu ceasuri descompuse, învăluite în­tr-un iz vag de neofalină. Sunt „or­ga­nele” unui „animal” născut din ma­te­ma­tică, fizică, desen, tradiţii orologiere şi de castă de bijutieri, secrete şi patente. La îndemână stau: lupa, şu­rubelniţele cu cap mobil, men­ghi­na, capetele de şu­ru­belniţă. De la ju­mă­tate de metru distanţă în­cepe science fiction-ul: microscoape, strun­guri de mare precizie, arbori cu bra­ţe rotitoare, maşini care vi­dea­ză sau su­pun la presiuni de multe atmosfere, ca să verifice etanşeitatea, ma­şini de cură­ţat cu ultrasunete, ma­­­şini de tăiat gea­muri de safir, mi­cro­me­tre, maşini de mă­surat am­pli­tudinea sau gradul de cu­răţenie al uleiului în ceasuri cu cuarţ… Labora­to­rul unui alchimist de secol XXI, un­de secretul stă încă în mâinile oamenilor - oro­logeria este sin­gura industrie în care oamenii încă au peformanţe mai mari decât maşinile.