Continuăm incursiunea în lumea recentelor manifeste care fac apel la conş­tiin­ţa publică. În subsidiarul unei amă­ră­ciuni anulatoare, „Cred într-o Românie subterană”, text apărut sub semnătura lui Ovidiu Ivancu, descoperă totuşi re­sur­sele de-a spera. Optimismul lui Ivan­cu provine, paradoxal, tocmai din prestaţia haotică şi lipsită de viziune a unor „nevertebrate politice”, văzută ca element de contrast al unei normalităţi ca­re se instaurează inexorabil, „indiferent de clasa politică sau chiar împotriva ei”: „Da, există două Românii. (...) O Româ­nie a oamenilor mici ce poartă haine de oameni mari şi alta a oamenilor care evoluează debranşaţi de multe dintre angrenajele puse în mişcare de statul român de azi (...), care nu interacţio­nea­ză cu statul decât la nivel minimal”. Apoi autorul izbucneşte pe un ton ghermanian: „M-am săturat de profesionişti, tehnocraţi, retorică şi elite politice. M-am săturat de proiecte macro făcute pe genunchi, de branduri de ţară sau de promovarea turismului românesc. Tră­iesc cu ferma convingere că dincolo de toate aceste anti-modele publice se as­cunde altceva”. Într-un interviu luat de George Rădulescu, Andrei Pleşu este străbătut de râsul-plânsul constatării că există tineri care se descurcă foarte bi­ne în România. Au făcut cariere stră­lu­cite, sunt „branşaţi”. Dar, pe de altă par­te, „...există şi unii care n-au avut promptitudinea acomodării sau calită­ţile necesare pentru a se «aranja» şi ca­re sunt partea tristă a generaţiei”. Cel mai tare îl îngrijorează pe Pleşu acei tineri care au făcut performanţă în străi­nătate şi care „...ori capătă oferte atât de substanţiale în afară şi nu se mai întorc”, ori „se întorc totuşi, plini de bună intenţie, ştiind că vor avea mai puţin decât ce ar fi avut afară, dacă ar fi acceptat ofertele de acolo, dar care sunt gata să rişte. Or, tocmai ei sunt tra­taţi inadmisibil”. „....nu cei care pleacă şi rămân în străinătate reprezintă «fuga creiere­lor», ci cei care se întorc şi sunt nefolosiţi. Asta e ceva criminal”, con­chide Pleşu. De menţionat şi gestul lui C.T. Popescu de a ceda locul comenta­riului său din „Gândul” unui text primit la redacţie din partea lui Bogdan Dima, un medic român stabilit în Franţa, iritat de opinia preşedintelui Băsescu conform căreia tinerii care nu se declară mândri a fi români sunt trădători: „Deşi sunt departe de ţară (...) ţin să îi transmit lui Traian Băsescu că sunt mândru că sunt român, dar mi-e scârbă de Ro­mânia!”. Cauzele: lingăii de la Guvern, maneliştii, fufele ajunse în poziţii de conducere, bişniţarii, politicienii, bă­seştii, becalii, bourenii, cozmâncii, vosganienii, vadimii, hrebenciucii. „Aşa că... mă simt mândru că sunt român în Franţa, dar nu mă mai simt român în România, pentru că acasă nu mă mai simt om”, conchide medicul.