Regretatul poet Cezar Ivă­­nes­cu obişnuia să glu­meas­că me­reu la fel, atră­gând atenţia celor cu ca­re se plimba pe jos: „Vedeţi să nu călcaţi în opera lui Petru Du­mi­triu”. Oraşul Bucu­reşti, bogat în excremente cani­ne, favoriza de minune acest banc. Într-un vo­lum de aproape 500 de pagini, cu care a cucerit Premiul de De­but al Asociaţiei Scriitorilor Bucu­reşti („Petru Dumitriu & Petru Dumitriu - o mo­no­gra­fie”, Academia Română, Fundaţia Na­ţio­nală pentru Ştiin­ţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Li­te­rară G. Călinescu), cer­cetătoarea Oana Soa­re nuanţează cu competenţă opinia categorică a poetului cu pri­vire la „cei doi” Petru Dumitriu: cel afirmat şi adulat ca scriitor al unei opere care confirmă parţial judecăţile lui Cezar Ivă­nescu, dar care este şi autorul „Cronicii de familie” şi cel „fu­git” în 1960 şi care a conti­nuat să fie scriitor în altă ţară şi în altă lim­bă. Cu multe amă­nunte, unele foarte in­te­re­sante, altele mai puţin semnificative, dar care dau între­gime cercetării, Oana Soa­re parcurge si­mul­tan biografia şi povestea o­perei lui Petru Du­mitriu, am­bele ample, stu­foase, contradictorii. Prea scurtele con­clu­zii inti­tu­late cu modestie „în chip de…”, ocupând mai pu­ţine pagini decât notele şi biblio­gra­fia, dau seama de încă o dualitate a autorului „Pă­să­rii furtunii”: apelul la „me­­gana­raţiune” sau la „po­v­estirea esen­ţia­lizată”.
Căutările atente ale Oanei Soare prin arhive, inclusiv prin ale CNSAS, dezvăluie, odată cu biografia destul de ac­cidentată a obiectului său de stu­diu, multe detalii de epocă, des­tule documente spectacu­loa­se şi mai puţin cunoscute precum articolele-de­nunţ ale Hen­riettei Yvo­n­ne Stahl, iu­bita mult mai vârstnică a auto­ru­lui „Cro­ni­cii de familie”, şi ale lui Ion Vinea, care se decla­ră au­to­rii în parte ai operei prin­cipale a lui Petru Dumi­triu. Des­tul de ciudat, Oana Soa­re acordă un spaţiu relativ re­strâns „Cro­nicii de familie”, dar analizează pe larg re­la­ţia literară a lui Dumi­triu cu Marin Preda. Justificată această extensie mai ales de tratarea de către Preda a lui Petru Du­mitriu de­ghizat ca personaj în „Risipi­to­rii”. La fel de interesantă pentru cititori, din­colo de ca­zul strict al lui Petru Du­mi­triu, este re­con­stituirea Congresului Scrii­to­rilor din 1956. În ambele fragmente - cel despre trecerea lui Dumitriu ca perso­naj în opera lui Preda şi cel despre jocu­rile politico-literare din 1956 - se vede lim­pe­de cu ce se „risipeau” scriitorii români, chiar cei de vârf, şi câtă valoare mai poate avea o parte a operei lor. 
Oana Soare amestecă la rândul ei bio­graficul cu opera pentru că ele sunt la Pe-tru Dumitriu inseparabile şi realizează o con­tribuţie importantă în reconstituirea unei epoci, dar şi a unui curios destin. Din­colo de biografia autorului sau de im­pli­ca­rea altor scriitori în realizarea ei, „Cro­nica de familie” rămâne, mai ales în pri­me­le ei părţi, o carte excelentă, poate singura ope­ră viabilă a lui Petru Dumitriu, restul putând fi, la o adică, ocolită fără regrete, după sfa­tul lui Cezar Ivănescu.