Nicolas Sarkozy a promis să „deschidă peste tot” dezbaterea asupra concluziilor raportului Stiglitz, finalizat pe 14 septembrie anul trecut. A condamnat „fetişismul” PIB şi a făcut apel la construirea unor indicatori mai pertinenţi pentru a măsura bunăstarea unei populaţii. Dar astfel de indicatori se lovesc de o dificultate majoră: nimeni nu se pune de acord asupra factorilor explicativi ai fericirii.
Comisia pentru măsurarea performaţei economice şi progresului social, însărcinată de preşedintele Nicolas Sarkozy să propună noi măsuri pentru bunăstarea colectivă, destinate să înlocuiască PIB, tocmai a finalizat un raport impozant. Aşa cum era de aşteptat, acesta condamnă „fetişismul” PIB şi caută să promoveze indicatori care iau în calcul fericirea populaţiilor şi bunăstarea generaţiilor viitoare. În această privinţă, trei remarci par oportune.
Cea dintâi: nimeni n-a pretins vreodată că PIB măsoară bunăstarea colectivă. Prin definiţie, producţia naţională nu este decât suma valorilor adăugate a tuturor bunurilor şi serviciilor dintr-o economie în cursul unei perioade date. Această sumă este egală cu totalul costurilor pentru resursele utilizate. Producţia naţională este astfel egală cu remuneraţia factorilor de producţie - muncă sau de capital - respectiv cu venitul naţional. Deci, dacă vrem ca salariile să crească, pensiile să fie asigurate pentru o populaţie în îmbătrânire, sănătatea să se amelioreze în mod constant, altfel spus, ca revendicările cetăţenilor să fie satisfăcute, trebuie ca PIB să crească în mod regulat. Bineînţeles, limitele PIB (sau ale variaţiilor sale) ca şi măsură a creşterii economice sunt cunoscute de multă vreme: acesta nu ţine cont de efecte externe ale producţiei asupra mediului, tratează nediferenţiat producţiile noi şi repararea daunelor, ignoră munca la negru şi munca domestică neremunerată (a femeilor casnice) etc. Mai mult, PIB-ul nu e capabil să măsoare progresul unei populaţii în lupta contra suferinţelor şi maladiilor sau reducerea inegalităţilor.
Rezultă astfel că pentru a analiza bunăstarea unei ţări este necesar să dispunem, pe lângă PIB, de alţi indicatori. Din fericire, instituţii specializate publică o mulţime de astfel de indicatori. Este vorba nu doar de măsuri economice (şomaj şi inflaţie, de pildă), dar şi altele, foarte diverse, cum ar fi speranţa de viaţă,  mortalitatea infantilă, nivelul criminalităţii sau rata alfabetizării.
Ca urmare - şi aceasta este a doua remarcă -, este necesar să combinăm câţiva din aceşti indicatori în indicatori compoziţi aşa cum preconizează raportul Stiglitz? Co-directorul proiectului, Amartya Sen (tot laureat Nobel), a pus la punct un indice denumit „al dezvoltării umane”. Acesta este calculat însumând speranţa medie de viaţă, nivelul educaţiei (compus două treimi din rata alfabetizării şi o treime din rata şcolarizării) şi logaritmul puterii de cumpărare per capita. Aceste ponderi sunt în mod evident arbitrare. Or, dacă sunt schimbate, s-ar modifica valoarea indicelui, evoluţia sa şi comparaţiile internaţionale cărora îi este destinat. Un nou indicator al bunăstării umane ar fi şi mai arbitrar dacă i-ar fi adăugată o dimensiune ecologică. Aceasta n-ar putea rezulta decât dintr-un amestec de mai multe măsuri pe care nicio regulă nu ne permite să le reţinem sau să le respingem şi apoi să le ponderăm altfel decât în mod arbitrar: emisii de dioxid de carbon, puritatea aerului, valoarea organismelor modificate genetic produse pe locuitor, salinitatea litoralului etc. Sau, dacă ar fi luaţi în calcul indici „incorecţi din punct de vedere politic” precum „indicele mizeriei taxării” (care măsoară efectul fiscalităţii asupra bunăstării indivizilor) sau indicele libertăţilor economice. Să notăm în treacăt că la unul dintre aceşti indici Franţa este foarte prost clasată.
Sfidând dificultăţile, raportul Stiglitz se ambiţionează să măsoare în mod direct fericirea oamenilor. Ceea ce mă duce la cea de-a treia remarcă. Fericirea face astăzi obiectul unor studii din partea multor economişti (cum ar fi Daniel Kahneman, alt laureat Nobel, membru al echipei profesorului Stiglitz). Din păcate, cercetările se lovesc de un obstacol, în opinia mea, de netrecut: semnificaţia reală a aşa-ziselor măsuri pe care aceştia le formulează. Cum cercetătorii din acest domeniu urmează căi diferite, nu e de mirare că şi concluziile lor diverg şi sunt în dezacord privind factorii „explicativi” ai fericirii. Acest lucru însă n-ar trebui să-i împiedice pe experţii preşedintelui Sarkozy să propună propria măsură a fericirii naţionale brute (FNB). De altfel, într-o ţară, Bhutan, cercetarea privind FNB este deja obiectivul prioritar al guvernului. Administraţia de la Thimphu a suprimat culoarea roşie a semaforului (pentru ca automobiliştii să nu fie frustraţi de aşteptare în timpul culorii verzi) şi a interzis publicitatea (consumerismul alterează tradiţiile). Ah! Ce bine ar fi fost dacă oamenii cavernelor şi-ar fi putut măsura fericirea.

Articol apărut iniţial în „La Tribune”