Anul trecut pe vremea asta, premierul Tăriceanu spunea că România poate deveni  a şaptea sau a opta putere economică a Europei. Pe ce se baza când făcea respectiva afirmaţie? Pe faptul că suntem a noua ţară din UE după teritoriu şi a şaptea după populaţie. Şi cam tot în acea zonă ar trebui să ne plasăm şi din punct de vedere economic. Din păcate însă, dacă schimbăm perspectiva de la ce ne-a dat Dumnezeu la ceea ce trebuia să adăugăm cu mâinile noastre la darurile sale, ajungem invariabil la coada clasamentelor, fie că e vorba de PIB pe locuitor, de productivitate sau competitivitate.

În loc de tigrul, råsul Europei
Să lăsăm însă la o parte noţiunile „abstracte” gen PIB per capita sau productivitate pe angajat şi să trecem să vedem care e diferenţa între ceea ce seamănă şi ceea ce culeg românii. Iată, de pildă, după suprafaţa însămânţată cu grâu, ne plasăm pe locul patru în UE, în urma Franţei, Germaniei şi Poloniei - la mică distanţă de ultimele două. Asta ar arăta că suntem o putere europeană în devenire, aşa cum sugera Tăriceanu. Numai că, atunci când ajungem să vorbim de randament, România se situează pe locul 24 în spaţiul comunitar. În timp ce la noi se recoltează 2,3 tone de grâu la hectar, bulgarii strâng 3,2 tone, ungurii - 3,8, polonezii - 4, cehii şi slovacii - 5. Performanţe de peste opt tone la hectar din agriculturile intensive ale Irlandei, Olandei, Belgiei, Marii Britanii sau Germaniei par rupte din basme.
Iar ceea ce se vede la nivelul grâului nu reprezintă o excepţie. La orz ne plasăm pe locul opt în UE, dar la producţia medie - pe 23. La rapiţă, România are a cincea suprafaţă cultivată din UE, dar ca randament e pe locul 23. La porumb suntem liderii de necontestat ai Uniunii, însă, ca producţie medie, ne găsim pe locul 18. La cartofi deţinem a treia suprafaţă cultivată, dar numai al optsprezecelea randament. În fine, la floarea-soarelui avem a doua suprafaţă cultivată, dar numai a zecea producţie medie.  

Pămånt bun, cultivat prost
Din păcate însă, şi la ceea ce ar părea că stăm bine - suprafaţa cultivată -, de fapt stăm din ce în ce mai prost. Potrivit datelor Eurostat, majoritatea membrilor estici ai Uniunii Europene şi-au păstrat ori şi-au crescut suprafeţele cultivate cu grâu în ultimii 20 de ani. Salturi spectaculoase s-au văzut în ţările baltice, unde Letonia şi-a dublat suprafaţa, iar Estonia şi-a majorat-o de cinci ori. În 1987, România cultiva grâu pe 2,4 milioane hectare, Polonia - doar pe 2,1 milioane, iar acum ei cultivă pe 2,4 milioane hectare, iar noi doar pe 2,2 milioane hectare!
Asta arată, practic, că o parte din ce în ce mai mare a suprafeţei agricole a României rămâne neînsămânţată. De la 5,3% din totalul terenului arabil în 2005 „pârloaga” a ajuns la 10,4% din total în 2009. Adică, de la 496.000 de hectare lăsate necultivate în urmă cu patru ani, am ajuns la 980.000. Şi respectiva suprafaţă ar fi fost mai mare, noroc cu rapiţa pentru biocombustibili, care de la 87,8 mii hectare în 2005 a ajuns la 440.000 hectare în 2009 şi, probabil, se va cultiva pe 490.000 hectare în 2010.
Dar norocul e o chestiune relativă. În loc să nu se planteze nimic, se pune rapiţă. Însă în urmă cu două decenii se cultivau pe mii de hectare plante textile (in şi cânepă), tutun sau sfeclă de zahăr. Acum culturile de in şi cânepă totalizează, împreună, sub 30 de hectare, tutunul a scăzut de la 9.000-12.000 hectare, la 885, în timp ce sfecla a căzut „victimă” negocierilor cu UE. 

Proprietate incert retrocedată
În fine, n-are rost să reluăm cunoscuta litanie despre distrugerea sistemului de irigaţii şi ruperea digurilor în calea viiturilor. Cauze mai profunde decât lipsa sau surplusul de ploaie au subminat performanţele agriculturii. Am pornit de la o pondere mai mică de 28-29% a ţărănimii în populaţia ocupată, în 1990-1991, după industrializarea forţată din perioada comunistă, care a mutat milioane de oameni de la sat la oraş. A urmat un deceniu de migraţie inversă, alimentată de cohorte de şomeri, de pensionaţi prematur şi de sărăciţi de tranziţie care s-au agăţat de agricultură ca ultimă resursă de subzistenţă. Iar acum, dacă acea contribuţie a  agriculturii a scăzut de la 19% pe la jumătatea anilor ’90 la 6-7%, înseamnă (chiar punând la socoteală un PIB mult mai mare decât atunci) că pământul n-a câştigat de pe urma faptului că s-au înmulţit cei care-l cultivă. Produce tot atât, dar pentru mai multe guri.
Ziceam însă că nu ne vom ocupa de necazurile evidente şi bine cunoscute, ci numai de defectele de sistem, care n-au fost tratate sistematic. Chestiunea proprietăţii, soluţionată prin retrocedare, a fost bifată de autorităţi ca un mare succes. Dar de ce sunt pline tribunalele de oameni care reclamă retrocedarea eronată a pământurilor? De ce jumătate din suprafaţa agricolă nu este intabulată? Rezultă că problema proprietăţii s-a rezolvat doar în discursurile politicienilor. Terenurile tot nu pot fi tranzacţionate. Din acest motiv, circa 90% din exploataţiile agricole au sub 5 hectare.
Şi pentru că muncii cu sapa şi plugul tras de cal i se mai spune şi agricultură de subzistenţă, producţia e destinată în cea mai mare parte autoconsumului, şi nu comercializării. Nu există suficiente ferme moderne şi nu e împământenită noţiunea de lucrător agricol. Majorarea PIB-ului în agricultură nu se măsoară, de fapt, în bani, cum arată statistica, ci printr-un porc în plus, şapte găini în loc de cinci ori un viţel fătat de o vacă slabă. Ţăranii nu manifestă niciun interes pentru utilităţi - apă curentă, canalizare -, ca în ţările civilizate, nu sunt nici interesaţi şi nici interesanţi pentru intermedierea financiară şi în imposibilitatea de a investi în educaţia copiilor. Ei alcătuiesc o jumătate de ţară condamnată. Şi, nu în ultimul rând, în lipsa unui sistem viabil, nu pot folosi eficient fondurile de la Uniunea Europeană.

Capitalism fără capitalişti
În fine, poate că nici nu merită să ne mai batem atâta capul. La o adică, agricultura contribuie la PIB cu mai puţin de zece procente, restul de 90% din industrie şi servicii şi construcţii ar trebui să compenseze cu uşurinţă un an agricol slab. Da, numai că alimentele au pondere mare în coşul de consum al populaţiei: 37,6%. Deşi, în sine, agricultura nu contribuie decât cu un procentaj mic la avuţia naţională, un an agricol secetos sau cu inundaţii duce la umflarea preţurilor, iar atunci când problema nu apare în inflaţie se transpune în dezechilibrul balanţei comerciale.
Se vede clar că soluţionarea doar în scripte a chestiunii proprietăţii în agricultură face să nu se înfiripe relaţii capitaliste. Iar în absenţa capitalului lipsesc elementele care creează cadrul de dezvoltare: managementul, lobby-ul pentru legislaţie. Degeaba s-a raportat ca mare succes privatizarea agriculturii, pentru că nu poate fi numită piaţă câtă vreme e în afara banilor!
Existând imposibilitatea de a concentra terenurile, şi preţul pământului este mic. De aceea nu există instrumente financiare - credite - destinate agriculturii şi nici nu se arată interesaţi investitorii care să adune fâşiile mici în loturi mari. De pe piaţa funciară lipseşte tocmai piaţa.
Nu ni se pare anormal să discutăm despre investitori, tranzacţii şi credite pe piaţa imobiliară, dar discuţia rămâne fără obiect dacă facem un pas mic, de la imobiliar la funciar. Dacă un întreprinzător prezintă unei bănci un proiect de construcţie a unuia sau mai multor imobile şi îşi poate demonstra bonitatea, banca n-are cum să-l refuze. Apoi businessman-ul poate deveni rentier, pe seama chiriilor pe care le încasează. Pe piaţa imobiliară există cerere şi ofertă, preţurile se negociază şi formează nivel de preţ, iar băncile au instrumente. Dacă există o piaţă imobiliară, de ce nu se pomeneşte nimic de piaţa funciară, că doar sunt similare ca tipic? Mai ales că, dacă se poate vorbi de un fond locativ îmbătrânit, de tehnologie învechită, care stă la baza problemelor de competitivitate, de o fiscalitate nestimulativă pentru afaceri şi de un management slab în întreprinderile statului, există totuşi un activ de o calitate cu nimic inferioară celui din Occident: pământul. Paradoxal însă, nimeni nu poate trăi ca rentier când deţine câteva hectare cultivabile ca atunci când posedă 3-4 apartamente pe care le închiriază. Fiindcă nu e acelaşi lucru ca o suprafaţă de 100-200 de hectare să fie deţinute de o companie sau de 50 de familii. Suprafeţele mici nu pot fi exploatate la fel ca „moşiile” mari, şi aici intervine acea problemă cu mecanizarea, irigaţiile, calitatea seminţelor, care le permite olandezilor să scoată 8-9 tone de grâu la hectar, iar nouă - nici 3.

Burse în loc de cupoane
Am identificat aşadar ce anume trebuie să apară ca să se schimbe faţa agriculturii - piaţa funciară. Care nu poate apărea însă cât mai există dispute legate de proprietate, fiindcă, atâta timp cât nu sunt constituite toate elementele care să permită fluxul pământurilor, investitorii stau deoparte.
Iar punerea fundamentelor unei pieţe funciare, care să permită recunoaşterea adevăratei valori a activului-pământ, reprezintă numai intrarea în sistem. Pe partea cealaltă, la ieşire, mărfurile rezultate trebuie şi vândute. Cine se ocupă de asta? Cum cine?! Bursele de mărfuri. La un capăt e piaţa funciară, la celălalt sunt bursele agricole. Atunci când au apărut, certificatele futures au fost create tocmai cu scopul de a regla mecanismele pieţei.
În paranteză fie spus, ideea nu e nici pe departe nouă. „Roata” s-a inventat atunci când România era considerată o ţară eminamente agrară. La 1839, negustorii adevăraţi şi-au dat seama că au nevoie de burse. „Legea burselor de comerţ” din 1904 a redefinit instituţia bursieră, iar legea de unificare din 1929 a determinat creşterea credibilităţii instituţiei bursiere în România. Actul normativ din 1929, cunoscut sub numele de „Legea Madgearu”, admitea operaţiunile la termen, dar a fost nevoie să treacă încă 70 de ani, până în august 1997, ca să apară o nouă lege a burselor de mărfuri. Pe baza ei au început să se tranzacţioneze certificate futures, dar în prim plan au fost puse valutele, nu mărfurile. S-a început cu ce era mai uşor. Pentru cereale, de pildă, e nevoie de silozuri, de sisteme de certificare a calităţii, de personal specializat etc., pentru dolari sau euro e suficient un cont.
Au apărut destule burse de mărfuri în anii ’90, ba unele chiar s-au desfiinţat între timp. Ele fie au un rol mai mult decorativ, fie au dat faliment, fiindcă e greu să se administreze efectul fără să se umble la cauză.

Varză, brazdă, månz
Una peste alta, România nu are, în momentul de faţă, nici piaţă funciară şi nici burse agricole. Fără aceste elemente, lanţul nu merită să se numească piaţă nici la început, nici în partea sa finală. Ţara noastră se apropie de statutul de economie de piaţă funcţională numai cu jumătate din populaţie. În agricultură nu există companii şi angajaţi, reţelele de distribuţie sunt subţiri, mărfurile realizate în condiţii de productivitate scăzută sunt scumpe şi uşor de înlocuit cu produse mai ieftine şi de calitate superioară din import. Neexistând nici suficiente firme şi nici muncitori, o jumătate de ţară face troc, fiindcă n-are bani.
Dar n-am terminat tot ce aveam de spus, fiindcă nu putem încheia fără a reaminti păcatul originar. Frica politicienilor români de impopularitatea şomajului e o piesă în trei acte. În primul s-au deghizat şomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populaţie să beneficieze de acest statut. Doar un pensionar din trei are vechime completă în muncă şi vârstă corespunzătoare.
Actul doi a constat într-o migraţie inversă, de la oraş la sat. De la 28-29% înainte de 1990, populaţia ocupată în agricultură a ajuns până la 41% în perioada 1999-2001.
În actul trei al mişcării scenice a apărut în rolul principal migraţia externă. Bilanţul dă „cel mai mic număr de şomeri raportat la mia de locuitori din Uniunea Europeană”, după cum observa premierul Emil Boc.
Bilanţul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic e, cu siguranţă, dezastruos. Structura economiei din anii 2000 e prea puţin diferită de cea din anii ’90. Ca să se fi schimbat, era nevoie de manageri. Trebuia să ne „vindem ţara“. Să eliminăm privilegiile de grup. Nu s-a făcut aşa ceva, ci s-a optat (politic) pentru restructurarea populaţiei în locul economiei.