Anul acesta, m-am decis să dau oarecum satisfacţie celor care, de-a lungul timpului, m-au tot trimis unde a-nţărcat mutu’ iapa. De aceea am ajuns în singura ţară care se poate mândri că are o localitate denumită „La capătul lumii”. Este vorba despre Portugalia şi cea mai vestică aşezare a Bătrânului Continent, Cabo da Roca. Un fel de Talpa Iadului în folclorul local.
Dar până în locul de unde nu mai este nimic altceva decât apă şi vânt, am poposit în Lisabona, despre care nu pot să spun că este cel mai frumos loc de pe pământ, dar cu siguranţă că este una dintre cele mai civilizate şi curate metropole întâlnite până acum. Aşadar, iată de ce Bucureştiul nu este Lisabona, după cum urmează: fiindcă încă de la aeroport nu m-am simţit agresat de taximetriştii particulari, tras de mână, de curea sau de geamantane, atenţionat că „am aparat domnu’, dar mai şi negociem” şi fiindcă taxiul de întoarcere m-a costat mai puţin decât autobuzul pe aceeaşi distanţă şi nimănui, nici măcar mie, după două săptămâni „à la portugheze”, nu mi s-a părut acest lucru ieşit din comun; fiindcă singurul cerşetor pe care l-am întâlnit încerca totuşi să-mi vândă, în româneşte, leucoplast la preţ de nimic; fiindcă am prins festivalul magiei în stradă, şi scamatorii dădeau adevărate recitaluri de virtuozitate, fără a cere un ban în schimb, fiind plătiţi, cinstit, de primărie; fiindcă singurul loc în care m-am simţit înşelat în capitala lusitană a fost un restaurant stradal unde un conaţional mi-a adăugat, cred, la nota de plată inclusiv anul naşterii; fiindcă sunt convins că eram singurul posesor al unui telefon de fiţe pe o rază de kilometri pătraţi; fiindcă singurul Q7 pe care l-am văzut circulând, oarecum stingher, prin Lisabona, şi la vederea căruia am strigat „yessssssssssss!”, era înmatriculat cu numere de Corp Diplomatic; fiindcă au transformat aproape fiecare colţ de stradă în muzeu ad-hoc sau restaurant unde, la orice oră, poţi comanda supa tradiţională din napi, berea la sticle minuscule (pentru standardele noastre!), sandviciul cu şuncă şi celebrul expreso autohton, toate la preţul unei îngheţate din orice cofetărie din Bucureşti; fiindcă în permanenţă ai impresia că se vorbeşte româneşte, dar nu înţelegi aproape nimic; fiindcă circulaţia este tot timpul la nivelul traficului bucureştean în intervalul 23.00-23.20, transportul public subteran şi suprateran fiind mult peste nivelul a multe metropole occidentale; fiindcă metroul seamănă mai mult cu un muzeu, evident, nu la fel de vizitat, ci la fel de curat; fiindcă, indiferent câte lucruri ai lua cu tine, tot ai impresia că ai lăsat ceva acasă, că se poate mai mult.