Ne-o furăm, o călcăm în picioare şi apoi urlăm că ne doare capul! Politicienii, liderii de sindicat, consultanţii şi vorbitorii de la TV sunt doar aparent campionii acestui sport naţional. Specialiştii sunt, de fapt, în marea masă, anonimii. Sunt tocmai cei care umplu statisticile ce vorbesc despre absenteism major. Sunt cei care se plâng pe Internet că nu mai pot, nu mai văd ieşirea şi vor să emigreze. Unde e mai bine… nimeni nu poate spune. Dar extrem de mulţi susţin că oriunde altundeva e mai uşor decât în România. O prietenă îmi mărturisea recent că nu a mai votat din 1992, când şi-a luat buletinul, şi nici atunci nu a făcut-o cu conştiinţa că decide ceva important, ci doar pentru că e cool să votezi pentru prima dată. Ea nu se plângea că nu are cu cine să voteze, cum m-aş fi aşteptat, ci îmi sublinia că, indiferent de opţiunea ei, câştigă cine trebuie! Iese cine vor ei! Nu ştia să-mi spună care ei, dar nici nu o interesa… Era convinsă că jocurile sunt deja făcute. O studentă mi-a scris chiar şi un eseu despre „ei”, cei care ne conduc, ne ascultă şi ne urmăresc pas cu pas, din umbră… Trăim cu frica de un duşman fără chip care e păpuşar şi pe care nu putem să-l învingem. Nu intrăm în politică pentru că treburile sunt şi acolo aranjate. De votat, nici vorbă, tot fiindcă nu avem pe cine şi cei pe care i-am dori în frunte nu vor şi ei acelaşi lucru sau nu ştiu cum să învingă „sistemul”. Aud tot mai des sintagma „înainte era mai bine” pusă în contextul crizei economice şi al adâncirii discrepanţelor dintre clasele sociale. Aş confirma asta dintr-o singură perspectivă: înainte ştiam cine e duşmanul şi doar visam cum o să-l înfrângem. Azi, inamicul care ne controlează destinele este difuz, e neclar. Şi, în loc de lupta surdă sau chiar imaginară, îi contrapunem doar pasivitate şi dispreţ. Nu găsim soluţia pentru a rupe acest cerc vicios şi simt că am cedat complet. Am şterpelit de pe cap căciulile de astrahan, vulpe ori lână, şepcile, bandanele şi orice altceva, le-am aruncat în noroi şi, odată cu ele, parcă ne-am pierdut şi vederea. Fluturi orbi, bezmetici, nu mergem către vreo lumină, nu ne lovim de becul aprins, pentru că incandescenţa, lumina pentru noi nu există acum. Noi stăm! Aşteptăm ceva… Sper să vină, pentru că altfel semănăm cu bancul cu cei doi îndrăgostiţi care nu se ating fiindcă nu sunt decişi. Aşteaptă să vină un al treilea… să-i apropie!