Revenit intempestiv în arena publică, odată cu declanşarea scandalului “fraţi de arme”, ziaristul Sorin Roşca Stănescu pare obosit şi nu are astâmpăr în timpul interviului: pe site-ul său tocmai se postează nişte informaţii incendiare. Vrea să verifice dacă totul e în regulă. A hotărât să lase stiloul pentru jurnalismul online. În asta investeşte acum totul: şi timp, şi bani şi nervi. Îl doare sufletul de ce se întâmplă cu ţara asta. Deci n-are de gând să iasă la pensie

 

 “Nu sunt Octav Cozmâncă, să mă pricep la <cadre>!”

 

 

Este foarte dificilă postura de prieten al unui şef de stat. Până la un punct chiar traumatizant. Am trăit această experienţă şi cu preşedintele Emil Constantinescu. Fiindu-i prieten, cumva mă simţeam obligat să-l menajez, să fiu mai circumspect în mesajele mele critice. Asta mă durea din punct de vedere profesional. Nu era confortabil. Primul articol acid pe care l-am scris despre Emil Constantinescu s-a referit la modul în care se îmbrăca. Îl criticam pentru felul în care îi atârnau ciorapii şi, în general, pentru ţinuta cu care şi-a început mandatul. S-a supărat foarte tare pe mine, dar a acceptat să se schimbe. Pentru că avea încredere în mine, domnul Emil Constantinescu m-a rugat insistent să-l ajut şi să-i recomand oameni care credeam eu că sunt de încredere, ca să ocupe diferite funcţii. I-am replicat: “Nu sunt Octav Cozmâncă, să mă pricep la <cadre>! Aici trebuie adus un specialist!”. Cu toate acestea, am cedat la un moment dat. Iar singura numire care s-a făcut în urma intervenţiei mele a fost cea a generalului Abraham, în fruntea poliţiei. Aveam pe atunci certitudinea că e un om cinstit. În scurt timp, m-am lămurit că lucrurile nu stăteau tocmai aşa: Abraham luase două credite cu dobândă preferenţială de la Bancorex. Deci cum putea tocmai el să ancheteze, în mod onorabil, situaţia de la acea bancă? Nu vă mai spun cât m-am luptat apoi ca să demonstrez că acest tip, pe care eu îl adusesem la acel rang, nu-l merită!

 

 

 

Această lecţie pe care am primit-o s-a repetat, într-un fel, când Băsescu a ajuns preşedinte. I-am povestit despre experienţa nefericită pe care am avut-o cu Abraham. I-am spus şi lui că nu sunt “cadrist”. În schimb, m-am angajat ca, dacă ştiu lucruri dubioase despre vreo persoană pe care vrea s-o numească, să-i spun. Şi, din nou, am călcat pe bec. Din nou m-am înşelat. Când domnul Tăriceanu intenţiona să-l pună ministru al finanţelor pe Ruşanu, i-am telefonat lui Traian Băsescu şi i-am comunicat că am în banca mea de date anumite informaţii care nu l-ar face tocmai compatibil pe Ruşanu cu această funcţie. Tăriceanu s-a dus cu el la Cotroceni, dar Ruşanu a rămas în anticameră. În locul lui a fost numit Ionuţ Popescu. Atunci am căzut din lac în puţ. Mai bine-l lăsam pe Ruşanu, că era priceput. Şi, oricum, afacerile pârâte ale lui Ruşanu erau mai puţin urâte decât afacerile pârâte ale lui Ionuţ Popescu. Care a fost şi un ministru foarte slab.

 

Cu domnul Traian Băsescu a fost şi mai greu. Chiar după câştigarea alegerilor, au intervenit între noi primele conflicte telefonice. Încă erau, aşa, ca între prieteni. Deşi nu depusese încă jurământul, el a făcut prima declaraţie la BBC, într-o dimineaţă: a zis că vrea să deschidă capitolele de negociere cu Uniunea Europeană. Era o nenorocire, o inepţie! Putea să o folosească în campania electorală, dar era deja preşedinte! Tot atunci a anunţat catastrofala “axă Bucureşti-Londra-Washington”. Evident, fără să-şi întrebe în prealabil partenerii. Fiind prieteni, l-am sfătuit exact cu aceste cuvinte: “Du-te în faţa oglinzii şi dă-ţi două palme! Fă repede un duş, trezeşte-te şi încearcă să devii conştient că eşti preşedintele României! Campania electorală s-a terminat! De-acum conduci un stat!”. S-a supărat, nu i-a convenit. Dar relaţia noastră a continuat. Tot eu, împreună cu soţia mea, l-am sfătuit să-şi tundă chica din creştet. I-am spus: “Ia un computer, pune-ţi fotografia. Există un program special, cu care poţi vedea cum arăţi fără chestia aia pe cap”. Nu a vrut să asculte. Dar, la Londra, o boare de vânt i-a zburat şuviţa. S-a făcut de râs, şi-a adus aminte, ne-a ascultat.

 

 

 

Un moment foarte greu în această relaţie a fost în perioada răpirii jurnaliştilor din Irak. Am avut multe discuţii la telefon. Voia să mă determine să judec lucrurile aşa cum voia el. Într-un anumit fel. Să nu difuzez anumite informaţii. Şi iar am cedat într-un mod grav, ca gazetar. Pentru că reporterul de investigaţii Doru Dragomir, care atunci s-a deplasat cu avionul Hercules în Afganistan, a obţinut informaţii conform cărora atunci se transportau banii pentru răscumpărare. Domnul Traian Băsescu reuşise să afle cumva că eu intenţionez să difuzez această informaţie şi m-a sunat. M-a rugat să nu dau publicităţii informaţia respectivă pentru că nu e reală. Pentru că, de fapt, în acele genţi voluminoase, negre, se aflau pistoale Kalaşnikov. Am cedat, din teama de a nu le face rău ostaticilor. M-am gândit că poate e o chestiune de siguranţă pentru ei să nu difuzăm informaţia. Puteam să n-o fac. Dar am căzut în capcana preşedintelui şi am scris că erau pistoale. Era o prostie: nu au fost pistoale. Regret, din punct de vedere jurnalistic, că l-am ascultat pe preşedinte, în virtutea relaţiilor pe care le aveam cu el, pentru că episodul transportului de bani devine, în timp, semnificativ. Şi am să vă spun în premieră absolută de ce: pentru că au dispărut 4 milioane de euro! S-a plecat cu o sumă, iar răpitorii au primit o altă sumă. Această descoperire a făcut-o un personaj care, din foarte multe motive, nu mi-e deloc simpatic. Dimpotrivă, l-am criticat deseori. Este vorba de procurorul Nastasiu. Prin cercetările sale, procurorul Nastasiu a ştiut acest lucru. Şi, în urma unei solicitări pe care a depus-o, în urmă cu un an, la ambasada americană, s-a prezentat la Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. A fost plimbat pentru debriefing (şi acestea sunt noutăţi absolute!) pe la mai multe structuri de informaţii ale SUA. Au fost vreo patru zile de debriefing! Care a fost înregistrat, filmat. Şi în care, printre alte lucruri extrem de grave despre mandatul lui Băsescu, a relatat şi acest detaliu. Detaliu care, evident, se găseşte şi în dosarele anchetei. Şi care probabil că va face şi unul dintre <deliciile> campaniei electorale a domnului Traian Băsescu. 

 

 

 

Eu am rupt relaţia cu preşedintele, pentru că mă săturasem de minciuni. Mă suna ca să mă mintă! Îmi dădea informaţii mincinoase, pe care eu nu i le-am cerut niciodată, despre Dinu Patriciu. Fiind prieten cu amândoi, m-am ferit să discut vreodată acest subiect cu domnul Băsescu. La capătul oricărei discuţii, chiar dacă vorbeam despre vreme, domnul Băsescu ţinea să-mi spună că o să aibă el grijă de Dinu Patriciu. Or, în perioada aceea, aveam cunoştinţe comune la Cotroceni. Şi ştiam ce se întâmplă. Ştiam cum îi instruia pe diverşi procurori ce anume să facă. Ţinea dosarele lui Patriciu la el în birou. Se situa în spatele unui abuz. Relaţia s-a rupt în ziua când Patriciu a fost reţinut ilegal. Caz fără precedent, l-au reţinut mai mult decât aveau dreptul s-o facă. Băsescu avea cunoştinţă despre asta. Doar l-au reţinut din ordinul lui! I-am dat telefon şi i-am spus că, din acel moment, nu mai doresc să mă sune. Şi că nu-i mai sunt prieten. Mi-a cerut explicaţii. Din pricina asta convorbirea a durat 11 minute, conform propriilor relatări. I-am spus de ce. Lângă mine erau mai multe persoane, care sunt foşti şi/sau actuali miniştri. Aceştia au auzit ce am vorbit. La capătul celălalt al firului, în a doua jumătate a perioadei de 11 minute, lângă domnul Băsescu s-a aflat domnul Tăriceanu. Care se dusese acolo să-l întrebe cum, în calitate de garant al Constituţiei, determină o luptă ilegală cu un adversar politic. De fapt, asta îi era Patriciu. Apoi, după câteva luni de zile, a venit episodul când a afirmat că un director de ziar l-a ameninţat. A fost invitat în Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presă, unde a recunoscut că nu are probe. “Ameninţarea” consta în faptul că-i spusesem că nu mai sunt prieten cu el. Acolo s-a angajat că, după ce va termina discuţiile, va da o explicaţie presei. A ieşit şi a fugit pe lângă jurnaliştii care îl aşteptau. Atunci, Cristian Tudor Popescu a fost nevoit să arate care e situaţia. Iar în acest an şi-a permis să facă alte afirmaţii despre acea convorbire de rămas bun, care probabil l-a marcat. A spus că am exercitat un fel de trafic de influenţă, că l-am şantajat cu Patriciu. Ceva de genul asta. L-am dat în judecată. Aştept procesul. Aşa s-a sfârşit o relaţie de prietenie. Pentru care îmi cer scuze românilor. Credeam sincer că omul acela e vertical şi de bună calitate ca politician. L-am susţinut, l-am votat. Dar am greşit foarte mult. Este un personaj distructiv pentru democraţie, pentru statul de drept, pentru libertăţile cetăţeneşti. El a introdus derapaje în funcţionarea statului. Care este foarte aproape de disoluţie. Iată motivele pentru care eu port o campanie anti-Băsescu, o recunosc deschis! Dar această campanie este bazată pe informaţii corecte şi documentate. Nu este vorba de un resentiment personal. Pe acesta mi-l ţin în frâu. Ci sunt absolut convins că Băsescu este foarte periculos pentru viitorul acestei ţări.

 

 

 

Era inevitabil să se întâmple aşa. Dar nu m-am temut. Ceea ce făceam era conform convingerilor şi conştiinţei mele. Am tot respectul pentru domnul Coman. Am înţeles că este un profesor de calitate, dar este un ziarist de bibliotecă. Nu a profesat, în adevăratul înţeles al cuvântului, această meserie. Probabil că o înţelege mai greu. E cel puţin aberant să vorbeşti în 2009 despre coruperea presei prin publicitate de stat, în condiţiile în care publicitatea la marile televiziuni a scăzut cu 80-90% în acest an, iar în presa scrisă aproape nu mai există! Şi să spui asta după patru ani de guvernare Tăriceanu, care a căzut în cealaltă extremă, refuzând cu obstinaţie să acorde orice sprijin, numai ca să nu se spună că se face complice cu presa. Eu chiar îi reproşez guvernării Tăriceanu că nu s-a gândit la nevoia presei de a fi mai puternică din punct de vedere financiar, spre a putea fi mai liberă! O presă anemică e mai vulnerabilă. Mai mult: cu circa trei ani înainte de criza economică începuse să se manifeste o criză a presei scrise şi audiovizuale. Ca să nu mai vorbim de presa electronică, care se află într-o permanentă criză, la nivel mondial. În România, situaţia a fost şi este mult mai gravă decât în statele cu democraţie consolidată. Aş vrea să-i dau domnului Coman un exemplu pozitiv. S-a petrecut în acest an, la Cluj. Primăria PD-L a Clujului. Văzând care este starea de precaritate a presei clujene şi fiindcă există angajamente ferme ale statului român ca pentru toate programele europene să se facă publicitate, edilii de la Primăria PD-L a Clujului i-au convocat pe jurnaliştii locali şi i-au întrebat: cum vreţi să împărţim aceşti bani? Iar aceştia au răspuns: în funcţie de tiraje sau de audienţe. Aşa s-a procedat şi toată lumea a fost mulţumită. Iar presa din Cluj supravieţuieşte. Există state în care ziarele primesc automat, în funcţie de tiraje, bani de la stat. E lege! Particulare sau nu, ele contribuie indirect la funcţionarea statului de drept. Dacă presa e afectată, democraţia este cea care pierde.

Să trecem la cealaltă acuzaţie a domnului Coman, cea legată de “tonomate”. Sigur că a împrumutat pitorescul limbajului de la domnul Băsescu. De unde se poate observa şi ce afinităţi are domnul Coman. Dar aş vrea să-l informez că eu, de pildă, “tonomat” sau “ne-tonomat”, nu am nicio găurică pe unde să mi se bage banii. Eu nu primesc bani pentru ceea ce fac. Nici pentru apariţiile la televizor, nici pentru editorialele publicate. Eu fac asta pentru că simt nevoia, ca ziarist. M-am născut ziarist, am trăit ca ziarist şi vreau să mor ziarist. Fac un site care mă costă şi bani, şi nervi. În fiecare zi muncesc pentru acesta fără să câştig niciun ban. Deşi înregistrez spectaculos de multe accesări. O fac pentru că cred că aşa e bine. Ştiu că mai sunt şi alţii ca mine. Niciunul dintre cei care apar la mai multe televiziuni nu e plătit. Pot fi plătiţi doar unii dintre cei care apar tot timpul la o singură televiziune. Cum ar fi, să zicem, domnul Iosif Boda. Bănuiesc că are un contract acolo. Dar sumele sunt modeste. Nu pot determina pe nimeni să devină din prieten - duşmanul cuiva sau invers. De ce să nu considerăm, mai degrabă, că se întâmplă frecvent în viaţă să-ţi pui speranţa într-o persoană (prieten, soţie sau om politic), s-o creditezi şi apoi să te dezamăgească, să constaţi că nu merită? Atunci întoarcerea armelor are o cauză cât se poate de naturală! Nu vedeţi acum că aproape toată presa e critică la adresa lui Traian Băsescu?

 

 

 

Mi-aţi dat o idee! Dar puţin altfel. Ar fi interesant ca, înainte de campanie, un ziar sau un post de televiziune să-şi întrebe publicul ce doreşte. Vrea cu Băsescu? Vrea cu Antonescu? Vrea cu Nati Meir? Să spună oamenii asta! Şi, în funcţie de părerea majoritară, dacă mass-media respectivă vrea să aibă o conduită “la vedere”, să anunţe! Ziarul “Ziua”, de pildă, a făcut altceva. Şi cred că a procedat corect. Enumerând motivele pentru care consideră că preşedintele Băsescu este malefic şi că nu mai merită un al doilea mandat, s-a declarat deschis campaniei anti-Băsescu. Din păcate, se întâmplă şi ceea ce semnalaţi dumneavoastră. Ziarele foarte legate prin acţionariat şi prin patronat de membrii de vârf ai unor partide fac programatic o anumită politică. Curvăsăreala asta însă nu-mi place! Nu este corect ca, în funcţie de câţi bani sau de câtă publicitate politică primeşti, să te suceşti dintr-o parte în alta! Dar orice punere la zid a presei, orice afirmaţie de genul “presa se face de râs”, “presa nu mai e ce-a fost”, “presa nu e credibilă” este aruncată în aer de realitatea oricăror sondaje de opinie. Invariabil, în toate, la capitolul “încredere”, presa ocupă primul loc după biserică şi armată. Dar nici biserica, nici armata nu sunt instituţii democratice. Deci, dintre puterile constituţionale sau neconstituţionale, presa beneficiază de cel mai înalt credit. Nu Parlamentul, nu Executivul, nu puterea judecătorească!

 

 

Eu discut acum doar despre cercetările de piaţă făcute de institute serioase. Nu de cele comandate de nu ştiu cine, nu ştiu cum, ca să lezeze imaginea presei.

 

 

 

Eu am plecat de la “Ziua” dintr-un motiv foarte simplu: am vrut să stau mai mult cu cei doi copii. Sunt şi foarte mici, şi foarte greu de “gestionat” doar de către soţia mea. Trebuie duşi la grădiniţă la ore diferite. Am vrut să-i învăţ să înoate, să schieze, să mă ocup de educaţia lor. Pentru ceilalţi copii pe care i-am avut nu m-am dedicat suficient din cauza lipsei de timp. Iar asta m-a durut. Evident, nu m-am retras să fiu doar dădacă. Mi-am propus un lucru pe care mi l-am dorit de foarte mulţi ani: să scriu literatură politică. Acum, am aproape gata o carte. Dar, pe măsură ce viaţa politică românească a început să se deterioreze, am devenit din ce în ce mai atent. Mă tem că începem să pierdem tot ceea ce am cucerit în aceşti ani, prin lupte foarte grele. Mai cumplit: această “hemoragie” a democraţiei are loc exact într-un moment când ar trebui să o consolidăm, fiind membri NATO şi UE. Întâmplarea a făcut ca, relativ recent, să-mi cadă în mână informaţii şi documente care mi-au arătat cu ce se ocupă preşedintele nostru, cu ce se ocupă fratele său şi fiica acestuia. M-am înspăimântat. Afaceri cu arme, cu muniţie, care conduc către mişcări teroriste, către zone supuse embargoului ori strict reglementate internaţional, în care sunt amestecaţi cei doi şi alţi câţiva indivizi. Chiar în clipa asta, pe site-ul meu se postează o dezvăluire mult mai gravă decât cele legate de muniţie şi de traficul de armament în zone interzise, în mijlocul cărora se află Traian Băsescu. Este vorba despre o operaţiune care aduce o gravă atingere siguranţei naţionale.

Printr-o hotărâre CSAT secretă şi printr-o Hotărâre de Guvern secretă, s-a decis să se importe, de la o firmă din Franţa, un sistem de rachete cu rază mică şi foarte mică de acţiune pentru armata română. Dar această firmă nu a produs niciodată niciun fel de rachete! Nici măcar racheta pe care ar fi trebuit să ne-o livreze şi care, prin programul extins de finanţare, urma să coste 400 de milioane de euro! În plus, rachetele cu rază mică şi foarte mică de acţiune nici nu intră în vreun program de înzestrare a armatei prin import, aprobat de cineva! De ce? Pentru că respectivul tip de rachetă este produs chiar în România! Cumpărându-le de afară, de la cineva care, practic, le experimentează pe noi, nu facem decât să distrugem încă o componentă a industriei de armament româneşti. Rachetele cu pricina urmau să fie cumpărate şi cu nişte componente de care nu e nevoie. De exemplu, cu camioane. Aceste rachete nu au nevoie de aşa ceva, ci doar de o gaură în pământ, armată cu beton. Nu sunt mobile. Mai mult: sunt dotate cu sisteme radar. Nu au nevoie nici de acestea. Acest tip de rachete este dotat cu un vârf de ghidare cu infraroşu. Nimeresc un elicopter sau un avion aflate la joasă înălţime, urmărind emisiile de căldură. Dar nu pot lovi o ţintă decât dacă e plasată sub 3.000 de metri. Orice elicopter sau avion zboară mai sus. Afacerea este o golănie şi din alt punct de vedere: s-a făcut fără licitaţie. Au intrat în panică după ce am declanşat scandalul muniţiei şi al traficului de armament, după ce ziarul “Ziua” începuse investigaţiile pe subiectul rachetelor şi după ce alţi jurnalişti de la ziarul “Bursa” şi de la Antena 3 deconspiraseră povestea cu firma militară a lui Mircea Băsescu. Aşa încât, cu câteva zile în urmă, a apărut o altă Hotărâre de Guvern secretă, prin care este desfiinţat contractul încheiat prin prima Hotărâre. Deci au dat înapoi. Numai că afacerea cu rachetele din Franţa e “la pachet” cu alte două afaceri, tot din Franţa, negociate de Băsescu cu Sarkozy. Prima constă într-o fabrică pentru realizarea de componente pentru Airbus, la Braşov, şi a doua - service-ul de reparaţii al elicopterelor Puma, la Ghimbav. Ambele sunt uriaşe! Este nevoie de teren, de consultanţă, de logistică. Pentru teren se încaieră greii Braşovului: primarul PD-L, domnul Căncescu de la PNL, care e preşedintele Consiliului Judeţean, şi domnul Niţu, ministrul pentru întreprinderi mici şi mijlocii, care este preşedintele filialei PSD Braşov. Toţi au terenuri de oferit. Iar domnul Mircea Băsescu, cu firma DESINCO, despre care se spunea că n-a făcut nimic şi în care avea 30%, alături de strategii aceia militari, urma să ia caimacul: să asigure nu numai consultanţa, ci şi logistica. Un contract fabulos. Nu le mai trebuia codul CAEN de la Registrul Comerţului, că pot să facă arme. Ei nu fabricau arme aici! Ci asigurau logistica! În plus, nu e adevărat că această firmă n-a făcut nimic! DESINCO a înglobat în interiorul ei o altă firmă, care era autoarea afacerii militare Grifon, pusă la cale de domnul Aurel Cazacu, care e “tatăl” comerţului, dar şi al traficului de arme în această ţară. Grifon este o firmă particulară care derulează tot programul de dotare a vehiculelor militare cu aparatură: senzori, aparatură de vedere pe timp de noapte, rachete cu rază medie de acţiune sau rachete cu lansatoare pentru lupta terestră. Nu ştiu cât de legale sunt contractele pe care le-a încheiat, dar are beneficii imense. Această firmă a intrat în cea a domnului Băsescu, venind cu banii. Deci domnul Băsescu a primit 30% fără să dea nimic şi s-a trezit cu bani şi cu o afacere enormă cu armata. Dar i-au speriat dezvăluirile din presă şi au desfiinţat o Hotărâre de Guvern secretă, cu o altă Hotărâre de Guvern secretă.

Totuşi, au mai făcut ceva: au vrut să împingă înainte celelalte două afaceri. Şi, la două zile după ce domnul Cazacu şi-a dat demisia, el a fost chemat de domnul Videanu, pentru contractul Airbus! Deci el, oficial, încă lucra în structurile Ministerului Industriilor! Bomboana pe colivă este pusă însă de olandezi. După cum ştiţi, suntem în plin scandal diplomatic cu Olanda. Era cât pe ce ca ministrul nostru de externe să nu se mai ducă acolo. Autorităţile olandeze ne-au monitorizat şi au constatat că suntem într-o situaţie gravă în ceea ce priveşte corupţia la vârf. Situaţie care l-a opărit pe domnul Traian Băsescu. În urmă cu câţiva ani, olandezii au donat gratuit armatei române rachete cu rază medie de acţiune, urmând să participe la licitaţiile pentru alte tipuri de rachete. Chiar dacă se considera că armata trebuie să-şi îngroape propria industrie şi să cumpere rachete cu rază mică şi foarte mică de acţiune, aveau şi olandezii dreptul să participe la o licitaţie! Pe şest, pe baza unui aranjament politic şi al unui interes financiar al câtorva persoane, statul român dăduse această afacere unei firme franţuzeşti! Pentru autorităţile din Olanda, afacerea rachetelor este o dovadă certă de corupţie chiar la nivelul şefului statului român, a prim-ministrului şi a ministrului apărării. Oare ceea ce văd autorităţile olandeze nu trebuie să vedem şi noi? De aceea am revenit la presă şi îmi neglijez o perioadă, din nou, copiii. O fac pe site-ul meu, pe banii mei, fără leafă de la nimeni.

 

 

Dumneavoastră ştiţi foarte bine că niciodată un jurnalist nu-şi va divulga sursele. Nu voi divulga nici momentul exact în care a început toată nebunia asta. Nu mai fac faţă întâlnirilor, contactelor şi asaltului de informaţii pe care le primesc.

 

 

 

Până acum câteva zile, când am demantelat şi afacerea rachetelor, cred că preşedintele Băsescu a trăit cu iluzia că poate să pună acest demers gazetăresc (care se transformă, evident, şi într-un demers politic - că Parlamentul doar n-o sta cu mâinile-n sân!) pe seama unui complot. Adică, dacă i se spune că el este hoţ, s-a pus de un complot antistatal, pentru că el reprezintă o instituţie. Da, el e şi o instituţie, dar şi un om. Dacă omul Băsescu fură şi aduce grave prejudicii siguranţei naţionale nu înseamnă că cineva atacă instituţiile fundamentale ale statului. Vorbim doar despre o persoană lacomă. Care vrea bani. Însă n-a ştiut nici cum să-i fure. Că s-a aflat. N-a avut, probabil, încredere să-şi găsească vreo mătuşă Tamara şi a mers pe mâna fratelui. Dar cred că, de câteva zile, a înţeles că nu poate utiliza legenda complotului naţional îndreptat împotriva domniei sale. Faptele sunt prea evidente. Complotul ăsta să fi pus la cale cele două hotărâri secrete al Guvernului României sau cele două hotărâri ale CSAT legate de povestea asta cu armele? Complotiştii or fi făcut treaba asta? Sau el? Dacă vrea să demonstreze că e corect să cumpărăm fără licitaţie arme de la acea firmă din Franţa, atunci cum justifică cea de-a doua Hotărâre de Guvern, tot secretă, care o desfiinţează pe prima, la un interval de două luni? Păi, complotiştii au făcut treaba asta? Complotiştii au fost cei informaţi de ONU şi de Interpol că de pe aeroportul militar Otopeni pleacă aeronave în zone supuse embargoului? Şi că noi dăm arme contra diamante, pentru mişcarea teroristă Unita şi pentru Hezbollah? Complotiştii or fi fost cei care l-au avertizat pe domnul Traian Băsescu că prietenul său Gigel Bratiloveanu, ataşat comercial al ambasadei noastre de la Moscova, este un personaj care a stat în epicentrul traficului ilegal cu arme şi că n-are ce să caute în structurile statului? Sau l-au informat SUA, printr-un document scris, transmis Preşedinţiei României? Şi ce-a făcut domnul preşedinte Băsescu, după ce a primit documentul? L-a numit pe-ăsta ataşat comercial la Moscova! Complotiştii l-au numit? Complotiştii au devoalat operaţiunea pusă la cale de autorităţile americane şi de cele române, pentru prinderea în România a celui mai mare traficant de arme din lume, Victor Bot? Complotiştii au dezvăluit acest secret, astfel încât nu a mai putut fi prins aici, ci tocmai în Thailanda? Sau domnul Bratiloveanu, omul domnului Traian Băsescu? Aşa s-a ajuns în situaţia ca Victor Bot, care ştie foarte multe despre operaţiuni şi despre şmecheraşi din diverse ţări, care au condus la moartea şi la schilodirea a milioane de oameni prin toate zonele fierbinţi ale lumii, în loc să fie chestionat de autorităţile române şi americane, să ştim şi noi ce se întâmplă, stă bine mersi, chipurile arestat, dar ascuns, de fapt, în Thailanda. Pentru că statul thailandez a făcut, de asemenea, operaţiuni interzise şi doreşte să le ţină îngropate.

 

     

 

Sunt român, deci mă doare sufletul când văd ce se întâmplă cu ţara asta. Şi sunt jurnalist.

 

 

De la 19 ani, de când eram student în anul al doilea la Facultatea de Drept, lucrez necontenit în presă. Asta e meseria mea!

 

 

Se iese când nu mai poţi. Săracul Octavian Paler s-a pensionat la capătul vieţii.