Manifeste

După 20 de ani de fezandare a democraţiei româneşti, ceva pare că se întâmplă la nivelul mentalului colectiv. Care, probabil de la intrarea comuniştilor în ilegalitate, a început să aibă iarăşi reacţii la manifeste. Mai mult, manifestul tinde să devină un fel de specie literară. Cel al generaţiei Facebook, „Treziţi-vă! Asta nu e România noastră!” (postat prin luna iunie de Alexandra Svet, autoarea acestuia), a acţionat precum tirbuşonul care a scos deodată nişte doape din câteva mii de creiere. Care au răbufnit, au rezonat, au aderat şi au constatat că gândesc la fel. Faptul că s-au spus pe şleau lucruri pe care le ştiu şi în care cred mulţi a semănat cu spargerea unui furuncul. De la 1989 încoace, „strămoşul”-inventator al acestui gen de epistolă incendiară cred că este Sabin Gherman, cu „M-am săturat de România”, care în 1998 a stârnit o adevărată isterie naţională, deşi Internetul făcea cătinel primii paşi la noi. Cu o lună după textul Alexandrei Svet, pe o reţea literară a apărut, de asemenea, un alt excelent text-manifest, „Cred într-o Românie subterană”, semnat de Ovidiu Iancu, care are o retorică mai puţin „insurgentă”, dar care, pe fond, expune aceeaşi stare de lucruri. Iar de curând, un interviu impecabil acordat de Andrei Pleşu conţine, pe alocuri, teme asemănătoare. Despre aceste motive coincidente vom discuta însă mai târziu. Alte chestiuni mi se par acum mai interesante în legătură cu postarea Alexandrei. Mai întâi, imediat după ce a început să facă furori, pe e-mail-uri a prins să circule o clonă adaptată, care preia calupuri întregi din textul original şi le transformă în vehicule-purtătoare, dar are o altă ţintă: apelul la grevă fiscală. Acesta începe aşa: „De azi refuz să mai plătesc impozite, refuz să mai am carte de muncă în acest stat guvernat de oameni incapabili, corupţi, needucaţi, care nu au în vedere decât propriul interes”. În plus, conţine o inserţie în care sunt nominalizaţi cei pe care compilatorul anonim îi propune ca vârf de lance pentru „Mişcarea românilor cu balls”. Spun „anonim”, deşi clona este semnată de alte nume, mereu altele, în general de manageri, cât se poate de reale. Însă unul dintre acestea a făcut o precizare pe blogul personal: textul nu îi aparţine, doar l-a primit şi l-a trimis către alte adrese, dar e-mail-ul i-a preluat automat şi semnătura. Apoi, puţini mai ştiu că textul iniţial a fost publicat, aproape concomitent, tot în luna iunie, în revista „Q Magazine”, condusă de Floriana Jucan, căreia Alexandra îi e prietenă. Ceea ce nu pricep este de ce a fost nevoie de trei luni până la „explozia” populară a acestuia. Cineva m-a întrebat dacă nu cumva are vreo legătură cu campania electorală. Habar n-am avut ce să-i răspund.