În 2005 identificam, în România, aproape 50 de publicaţii de cultură, majoritatea preponderent literare, din care jumătate erau parţial subvenţionate de Uniunea Scriitorilor. Media tirajelor era (şi a rămas la fel) de 2.000-3.000 de exemplare la săptămânale şi de 500-600 la apariţiile lunare. Numărul publicaţiilor s-a modificat însă în acest interval. Acum există în jur de 100, preponderenţa domeniului constituind-o tot literatura. Dar reviste strict literare sunt mai puţin de 15.
Tot cu patru ani în urmă, aflam cu surprindere din presă că, în judeţul Vaslui, singurele publicaţii de cultură existente apăreau în mediul rural. Era vorba despre revistele „Vocea satului”, editată la Văleni, şi „Elanul” - la Giurcani. După trei ani, în 2007, acestor titluri li se adăugau, tot în mediul rural vasluian, „Orizonturi”, „Muntenii de Jos”, „Pădureni” şi „Vutcani”. Faptul în sine este mai relevant decât o analiză simandicos-culturală asupra conţinutului acestor reviste: în nişte sate uitate de guvernele de la Bucureşti, oamenii „produc” publicaţii de cultură pentru tot judeţul.

Ceva imposibil şi totuşi posibil
Publicaţiile de mai sus nu sunt prinse în statistici şi nici pe site-urile care monitorizează revistele de cultură „serioase”, cum ar fi „Dilema Veche”, „Contemporanul”, „Observator cultural”, „22” etc. Ele au apărut spontan, dintr-o necesitate lăuntrică a colectivităţilor rurale, în pofida tuturor indolenţelor instituţionale. Şi, în timp ce, în presa centrală, Andrei Pleşu îl atacă pe Dan Puric, numindu-l „gânditor amator”, sau în timp ce Eminescu era considerat, în revistele de cultură cu ştaif, o piedică în calea intrării noastre în Europa, în revista „Vocea Satului” din comuna Văleni, judeţul Vaslui, se reconstituie tradiţia şi vechile repere identitare. Se publică poezie, proză, umor, creaţii plastice, istorie, arheologie, evocări ale personalităţilor din zona Bârlad-Prut etc. Directorul revistei este etnologul Dan Ravaru. „Elanul”, publicaţia din satul vecin, Giurcani, reuşeşte să apară lunar graţie „elanului” şi perseverenţei a doi profesori inimoşi, Marian Rotaru şi Gheorghe Gheorghe. Toţi trei reuşesc să găsească cele mai ciudate şi mai neaşteptate soluţii de finanţare, apelând la toţi fiii satului risipiţi prin lume, unii aflaţi în poziţii sociale care le permit susţinerea publicaţiilor cu pricina.

Polarizarea direcţiilor culturale
Exemplele „rurale” prezentate mai sus sunt exponenţiale pentru ceea ce se întâmplă la scară mare în cultura română, în speţă în dinamica publicistică a acestui domeniu. Este o reacţie spontană sănătoasă la putrefacţia galopantă a sistemului instituţional. Aminteam la început că numărul revistelor de cultură este aproape dublu faţă de cel de acum patru ani. Dar nu atât numărul acestora este relevant, cât polarizarea direcţiilor. Astfel, pe lângă publicaţii bine fixate pe piaţă, care şi-au continuat apariţia relativ constant din 2005 încoace („Dilema Veche”, „Secolul 21”, „Luceafărul”, „România Literară”, „Cuvântul”, „Observator Cultural”, „Timpul”, „Ramuri”), au apărut reviste gen „Candela Moldovei”, „Curierul Ortodox”, „Dacia”, „Ekklesia” (revistă de spiritualitate ortodoxă), „Erasmus” (revistă de istorie), „Hyperboreea” (Revista rezistenţei naţionale), „Ortho Logia” (revistă de spiritualitate creştină), „Zamolxis” (basme şi legende româneşti), „Rost” (revistă de cultură şi religie). Toate acestea, corelate într-un context, denotă o orientare pregnantă a aşteptărilor colective spre valorile tradiţionale româneşti, istorie, religie şi nevoia de identitate. În aceeaşi perioadă (2005-2009) s-au mai întâmplat câteva mutaţii, în celelalte zone ale culturii, mutaţii pe care, de altfel, le-am şi semnalat: revenirea publicului în sălile de spectacol (dar nu a vechiului public, ci a unui public nou, tânăr), resuscitarea filmului de ficţiune, chiar în lipsa sălilor de cinema (vândute sau transformate între timp), revigorarea producţiei şi vânzării de carte, în afara şi „în ciuda” sistemului de breaslă tradiţional (Uniunea Scriitorilor), creşterea cotei de piaţă a artiştilor plastici români, redescoperirea muzeelor de către public. În această perioadă a apărut şi fenomenul Dan  Puric, „marele mut” care umple sălile nu pentru a susţine vreun spectacol, ci pentru a le vorbi oamenilor despre valorile naţionale, Dumnezeu şi speranţă. Iar oamenii plătesc bilet de intrare pentru aşa ceva! Şi, în timp ce el face audienţă plătită de public, televiziunile ne prezintă o realitate virtuală gen „by Monica Columbeanu” sau imagini cu un tineret care bântuie prin cluburi de fiţe. Ni se prezintă, de fapt, o realitate de nişă, în timp ce „targetul All” - conform statisticilor şi dinamicii cifrelor - face cu totul altceva, are cu totul alte preocupări.

Doar prestigiul nu mai convinge
Revenind la publicaţiile de cultură, observăm că raportul dintre cele centrale şi cele din provincie s-a mo-dificat în favoarea celor din urmă. Avem, în afara Bucureştiului, cam jumătate din numărul total: „Convorbiri Literare” (la Iaşi), „Ramuri“ (Craiova), „Oglinda Literară” (Focşani), „Bucovina Literară” (Suceava), „Tomis” (Constanţa), „Ateneu” (Bacău), „Acolada” (Satu Mare), „Nord Literar” (Baia Mare), „Porto Franco”, „Dunărea de Jos” şi „Antares” (Galaţi), „Aiudul literar” (Aiud), „Arcade” (Strehaia), „Candela Moldovei” (Iaşi) etc. O mică observaţie statistică: pe panoplia revistelor de cultură, ca şi în fotbal, de pildă, începe să se facă simţită prezenţa „echipelor” culturale de provincie. Varianta online a revistei „Oglinda literară” de la Focşani, condusă de Gheorghe Neagu, a fost, anul acesta, timp de o lună, pe primul loc în topul accesărilor pe Internet, urmată, la mare distanţă, de „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Tomis” şi „România Literară”. Nu e un accident, e urmarea unei reorientări a interesului public. Oamenii încep să descopere ceea ce-i satisface şi încep să respingă ceea ce-i amăgeşte. Deci simplul prestigiu al revistelor centrale nu mai reprezintă un argument în sine al interesului.

Nu doar corupţia e contagioas§
Prezenţe bine marcate şi bine direcţionate în contextul publicisticii culturale sunt revista „Cultura” (condusă de Augustin Buzura), ca şi publicaţiile Institutului Cultural Român: „Lettre Internationale”, „Euresis”, „Plural Magazine”, „Glasul Bucovinei” (nesubvenţionate), „Contrafort”, „Limba Română - Revistă de Ştiinţă şi cultură” care apare la Chişinău, „Semn”, „Destin Românesc”, „Sud-Est Cultural”, „Stare de Urgenţă” şi „Clipa” (subvenţionate). Aceasta din urmă mai are două „clone”, în afara ICR: una a diasporei din SUA, la Anaheim, şi alta ceva mai aproape, în Bucureşti, coordonată de Dinu Săraru.
Aşadar, nu doar corupţia este contagioasă, ci, se vede treaba, şi nevoia de valori culturale. Şi poate că efectul surprinzător pe care l-a avut apariţia din senin a mesajului lansat de o tânără revoltată („Aceasta nu este România noastră!”) nu este total în afara contextului. Şi nu este exclus să aibă şi efecte sociale, dacă s-a ajuns la acea masă critică generatoare de schimbări majore. S-ar putea să avem surprize…

Recurs la „Cultura”
Revista „Cultura”, subiect de dispută (şi despărţire) între Augustin Buzura şi Horia Roman Patapievici, odată cu venirea acestuia din urmă la conducerea ICR, în 2004 (şi a câştigării alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu), a reapărut în 2008 într-un parteneriat funcţional: SC Media Casa Press/Fundaţia Culturală Română (Director general: Gabriela Vrânceanu Firea). Consistentă şi amplă ca arie de cuprindere a fenomenului pe care-l denumeşte şi-l defineşte (cultura), revista are un regim de apariţie săptămânal şi este organizată pe secţiuni (Antropologică, Cinema, Dezbateri, Dialog, Focus, Ars Combinatoria, Călătorie, Caleidoscop etc.). În privinţa greutăţii conţinutului, titlurile din numărul curent, de exemplu, vorbesc de la sine: „Pleşu & Neamţu vs Puric & Hurezeanu. Două polemici din dreapta”, „Welcome to America”, „Satul românesc sau în căutarea timpului pierdut”, „Canonizarea unui mare domn şi cărturar român: Sfântul Voievod Neagoe Basarab”, „Amintiri cu Noica”, „Războaiele lui Eminescu” etc.