Există în spaţiul public românesc diverse personaje care n-au auzit că fondul lexical al limbii române depăşeşte 50.000 de cuvinte. Ei folosesc obsedant vreo 5, maximum 6, repetându-l până la saturaţie pe unul singur: bani. Aceste personaje se numesc acţionari, finanţatori sau patroni şi activează în multe domenii, dar sunt cunoscuţi pentru că umblă cu bani cel mult gri pe lângă stadioanele de fotbal. Dacă echipa pe spinarea căreia-şi fac imagine pierde, finanţatorii se pronunţă inexorabil: Eu le-am dat bani, mai mult nu pot să fac dacă ei nu joacă. Dacă, printr-o minune arbitrală, echipa câştigă, aceiaşi finanţatori exultă: Dacă le-am dat bani, uite că joacă şi fotbal.
În vestiare, pe teren şi-n cârciumile de fiţe ale oraşelor, fotbaliştii tot despre bani vorbesc. E drept, uneori îşi mai amintesc şi nişte fraze prestabilite despre dăruire, onoare, culorile clubului şi dorinţa mai mare de victorie. Nimic despre maşini scumpe, piţipoance ieftine şi alcool de peste 40 de grade. Undeva, pe scaunele din ce în ce mai goale ale tribunelor, stau nişte mase amorfe numite galerii (a nu se confunda cu suporterii). Şi ei tot despre bani discută. Despre cei pe care îi primesc de la finanţatori, despre cei pe care îi fac din business-ul de recuperatori pe care îl pratică în timpul liber sau despre cei pe care îi câştigă favoriţii lor. Oamenii ăştia vin la meciuri pentru că, neavând alte revendicări, nu au motive să se bată cu jandarmii în piaţă. Pe stadion însă e suficient să vadă că faţa finanţatorului se înnegurează brusc pentru a înţelege că pot cere socoteală fotbaliştilor. De obicei, jandarmii nu prea îi lasă să o facă direct, aşa că galeriile cer dreptate de la distanţă. Dar se mai întâmplă ca şi jandarmii, care, la rându-le, discută despre banii pe care nu-i primesc, să aibă niscaiva scăpări. Cum, iată, s-a întâmplat recent la un meci al lui Dinamo în cupele europene. Cum banii din loja oficială şi banii îmbrăcaţi în tricouri alb-roşii au reuşit să ia bătaie de la o echipă necunoscută, mărunţişul din tribune a ieşit la caft, făcând să se audă din nou de Dinamo în Europa, după 19 ani de anonimat.
Veţi spune că asta n-are legătură cu limba română sau cu cuvintele. Eu cred că legătura e mai strânsă decât ne putem da acum seama. Stadioanele româneşti au devenit de multă vreme locul de adunare al celor cărora şcoala le-a displăcut total. Pe teren, în tribune şi în loji stau oameni care, în cel mai bun caz, îşi dau bacalaureatul la 32 de ani. Aceşti oameni nu se mulţumesc să emită onomatopee în timpul meciurilor, ci mai vor să vorbească şi după ce acestea s-au terminat. Prin grija televiziunilor, semianalfabeţii devin modele. Modele ale unei societăţi unde profesorii sunt luaţi peste picior, învăţământul nu e o prioritate, iar şcoala se face pe webcam, între vizitarea a două site-uri de dating. Dacă măcar jandarmii ar înţelege mai multe cuvinte decât finanţatorii şi galeriile, am mai avea o şansă să reacţioneze cineva.
