“Camil Ressu - problema spinoasă a nudurilor”, articol publicat de Săptămâna Financiară” pe 27 iulie, a declanşat o alta, ceva mai delicată, şi anume “problema spinoasă a falsurilor”. Articolul din SFin (care punea în discuţie vânzarea/nevânzarea a două tablouri de Camil Ressu - “Aişe” şi “Nud culcat”) a fost taxat pe un site de artă ca fiind neprofesionist şi părtinitor în favoarea tabloului nevândut (“Nud culcat”). Care, zicea “semnatarul” anonim, “este un fals. De ce? Pentru că originalul se află într-una dintre cele mai cunoscute colecţii din ţară, colecţia domnului dr. Ştefan Chicoş“.

 

Aceeaşi opinie, cu acelaşi vocabular, cu aceeaşi topică şi cu aceeaşi retorică, am primit-o la redacţie, de data aceasta semnată de un specialist: Maria Valentina Iancu, curator la departamentul de artă românească modernă al Muzeului Naţional de Artă. Iată ce spune doamna curator: “Ca specialist în arta românească modernă, deşi nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeaşi lucrare se afla într-o bine-cunoscută colecţie din Galaţi, mai precis cea a dlui dr. Ştefan Chicoş“.

 

Afirmaţia la care se referea doamna curator era, de fapt, o nedumerire: de ce “Aişe”, de Camil Ressu, s-a vândut cu 160.000 euro, iar “Nud culcat”, de acelaşi Camil Ressu (lucrare apreciată de specialişti ca reprezentativă pentru valoarea artistului), nu a fost licitată nici la 23.000 euro? E greu de înţeles cum poate un specialist în arta contemporană să spună că un tablou este fals, deşi nu l-a văzut niciodată. În finalul scrisorii, specialista în artă contemporană mă iartă pentru incompetenţa profesională, cu condiţia să repar greşeala: “Bineînţeles, greşelile poate sunt admisibile şi totdeauna pot fi reparate. Vă consider un jurnalist de calitate, sigurul specializat în ultimii ani în piaţa de artă, de aceea consider că ar trebui să vă reparaţi greşeala (ezit deocamdată să o numesc gafă) şi să fiţi puţin mai atent pe viitor. Nu vă mai avântaţi în subiecte pe care nu le stăpâniţi. În afară de faptul că dezinformaţi necunoscătorii, vă scade credibilitatea!”.

 

Să luăm deci, numai ca ipoteză de lucru, faptul că ar fi vorba despre o greşeală. În acest caz atragem atenţia că tablourile sunt diferite şi că, după părerea noastră (şi a altor nespecialişti), un falsificator încearcă să facă un tablou identic cu originalul, nu o variantă a aceluiaşi tablou. Variante nu fac decât autorii originali. Bunăoară, informaţiile noastre “pe surse” ne-au relevat faptul că reluarea aceluiaşi motiv în mai multe lucrări ale unui artist este o practică obişnuită şi veche în arta universală. În 2004, de pildă, la New York, casa Christie’s a vândut cu 20 de milioane de dolari un tablou de Monet reprezentând sediul Parlamentului londonez. Acest tablou era una dintre cele 19 variante ale aceluiaşi peisaj, realizate de acelaşi artist. Se mai ştie, de asemenea, că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa în mai multe variante, inclusiv una… topless. Iar la începutul lunii iunie, anul curent, aceasta din urmă a fost expusă pentru prima dată la Museo Ideale din Toscana. Lucrarea a aparţinut unchiului lui Napoleon, cardinalul Joseph Fesch (1763-1839) şi a fost ascunsă în peretele de lemn al bibliotecii personale a acestuia, unde a fost uitată timp de peste un secol. Fesch achiziţionase „Portretul Mona Lisei, amanta lui Francis I, de Leonardo da Vinci” de la Rospigliosi, un influent membru al aristocraţiei romane, şi a rămas în posesia sa până la moarte. Pictura a fost cumpărată apoi de Napoleon al III-lea, pentru ca, în final, să ajungă în muzeul particular al contelui Giuseppe Primoli, descendent al lui Luciano Bonaparte, unul dintre fraţii lui Napoleon. Conform raţionamentului doamnei curator de la MNAR, unul dintre aceste tablouri este neapărat fals...

 

În privinţa artei româneşti, clasice şi contemporane, situaţia este la fel de concludentă. Nicolae Grigoresu, de pildă, a pictat sute de “Care cu boi”. Iar mai încoace, Nicolae Dărăscu, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato, Băncila, Jean Alexandru Steriadi şi mulţi alţii, fie din dorinţa de a repeta o formă plastică reuşită, fie din necesitatea de a satisface mai mulţi clienţi îndrăgostiţi de aceeaşi imagine, fie din comoditate, au procedat identic, reluând cu exactitate motivele sau schimbând detalii mai mult sau mai puţin importante. Chiar în aceste zile, la Muzeul Naţional Cotroceni, în cadrul expoziţiei “Nicolae Dărăscu - magician al culorii”, unele “Veneţii” sau “Balcicuri” ale sale nu diferă decât în amănunte. Două exemple din această expoziţie atrag în mod special atenţia: tabloul “Case din Iaşi”, aparţinând Muzeului de Artă din Timişoara, seamănă izbitor cu “Case vechi din Tulcea” de la Muzeul Municipiului  Bucureşti. Ele au fost intitulate mai târziu, de către persoane care ignorau evidenţa fundalului identic. Un alt exemplu este “Peisajul cu case din Tulcea”, de la Muzeul de Artă din Craiova, care are un “duplicat” pe aceeaşi simeză, în “Peisaj cu case” de la Muzeul Brukenthal. Diferenţa dintre ele constă în prezenţa discretă a unui măgar în cea de-a doua. Primul este datat 1916, cel de-al doilea - 1918. Autorul a repetat primul tablou la interval de doi ani, probabil ca urmare  a unei comenzi.

 

Pentru clarificarea acestei (pseudo)neînţelegeri, am cerut, bineînţeles, şi păreread unui specialist, în persoana criticului de artă Pavel Şuşară. Iată ce ne-a răspuns: “Am primit şi eu textul acelei calomnii, pe Info Cultural. Este extrem de gravă lansarea unor asemenea declaraţii, indiferent cine le face, pentru că ele vădesc o profundă necunoaştere a fenomenului de artă în general şi a artei româneşti în speţă. Căci, dacă pui sub semnul îndoielii o lucrare ca <Nud culcat> al lui Ressu, de la Goldart, a cărei originalitate este atât de notorie, toată piaţa de artă e afectată. Persoana care a făcut aceasta trebuie dată în judecată de cei prejudiciaţi şi trebuie cerute despăgubiri consistente, iar eu voi sprijini acest demers din toate punctele de vedere, cu expertiză, mărturie directă în proces etc. Pentru că este inadmisibil ca oricine are acces la un mijloc de informare să-şi dea cu părerea şi să compromită eforturi profesionale şi financiare de zeci de ani. Dacă rămân nesancţionate această minciună şi această calomnie, se va crea un precedent extrem de periculos, iar prejudiciile de imagine şi de credibilitate vor fi incalculabile”.