Bruxelles-ul vrea să înfiinţeze un Consiliu al riscurilor sistemice însărcinat cu supravegherea micro-prudenţială a sistemului financiar. În această chestiune, el se inspiră dintr-un raport al unei comisii prezidate de Jacques de Larosière, care a declarat pe bună dreptate: „Băncile centrale trebuie să plaseze stabilitatea financiară mondială în centrul preocupărilor lor, pe picior de egalitate cu stabilitatea preţurilor, pentru a împiedica apariţia crizelor sistemice în viitor“.
S-ar părea că riscul sistemic împotriva căruia vrea să se apere Comisia Europeană se referă la accidente precum insolvabilitatea, care, afectând mai întâi una sau mai multe entităţi - bănci, companii de asigurare, fonduri de hedging -, îşi extind apoi efectele distructive, din aproape în aproape, în sectorul financiar şi apoi în întreaga economie. Astfel de catastrofe ar putea fi provocate de spargerea unei bule sau de acumularea de active calificate drept toxice - produse derivate complexe.
Dar problema pe care o pune misiunea viitorului Consiliu derivă din faptul că este imposibil de a şti dacă o creştere a cursului pe o piaţă reprezintă o bulă sau reflectă fundamentele. Alan Greenspan a declarat, de altfel, în 1996, că nu poate fi recunoscută existenţa unei bule decât după ce aceasta s-a spart. E un lucru confirmat de teoreticieni, care se declară incapabili să „detecteze” bulele speculative în timpul formării acestora. De unde şi pericolul de a vedea Consiliul de riscuri sistemice trăgând semnalul de alarmă de fiecare dată când e constatată aprecierea prelungită a unui preţ sau a unui curs. O astfel de atitudine ar împiedica probabil apariţia crizelor, dar şi dezvoltarea economică.
Un alt obstacol în calea bunei funcţionări a unui astfel de Consiliu rezidă din complexitatea anumitor produse financiare a căror dezvoltare este însărcinat să o supravegheze. Trecutul recent a arătat că în marea lor majoritate nici autorităţile de reglementare, nici observatorii neutri nu au prevăzut problemele sistemice pe care aveau să le pună derivatele pe bază de credit. Cum s-ar putea şti în viitor care produse financiare, de altfel foarte utile, sunt de natură să provoace riscuri sistemice? Acţionarea semnalului de alarmă în mod greşit ar penaliza, în mod evident, inovaţia financiară. În loc de a supraveghea apariţia riscurilor sistemice în sânul instituţiilor de piaţă, ar fi deci preferabil să se împiedice în amonte formarea condiţiilor care conduc la apariţia riscurilor sistemice.
Actuala criză a fost provocată de banca centrală americană, Fed, care din 2002 şi până în 2004 a menţinut rate pe termen scurt ale dobânzii extrem de joase (ratele reale erau chiar negative), ce au încurajat la rândul lor achiziţia masivă de case pe credit până la punctul în care a provocat o bulă imobiliară. Spargerea acesteia a declanşat criza subprime. Se poate spune deci că aceasta din urmă nu e decât consecinţa unui risc sistemic indus de politica monetară a Fed.
Guvernele sunt, de asemenea, surse potenţiale de riscuri sistemice. Datoriile publice pe care le generează şi care se acumulează vor trebui într-o zi rambursate. Rezultă de aici că emisiunile masive de titluri de stat nu vor rămâne fără consecinţe. Administraţia americană, care a prevăzut un deficit de 13% din PIB în acest an şi cel puţin tot atât anul viitor, trebuie să se împrumute masiv. Contrar a ceea ce tocmai i s-a întâmplat Letoniei, al cărei ultim împrumut public nu a fost în întregime subscris, America poate în continuare să acceseze fonduri de pe piaţă. Dar la un cost din ce în ce mai ridicat.
Din acest motiv, dobânzile pe 10 ani ale titlurilor de stat americane, plecând de la 2% la începutul anului, au atins şi probabil vor depăşi în curând 4%. Dacă va continua, creşterea dobânzilor pe termen lung va apăsa asupra unei economii care nu a ieşit încă din criză, va descuraja investitorii internaţionali (chinezi în primul rând) şi riscă să conducă la un crah obligatar cu consecinţe dezastruoase. Încercând să împiedice continuarea creşterii dobânzilor pe termen lung, Fed a cumpărat în cursul perioadei recente titluri de stat. Adăugată la politica de dobânzi pe termen scurt de aproape 0%, această monetizare a deficitelor poate conduce la o explozie inflaţionistă care nu va putea fi ţinută sub control decât prin intermediul unei creşteri brutale a dobânzilor.  
Observăm aşadar că, dacă vor să plaseze efectiv stabilitatea financiară mondială în centrul preocupărilor lor, băncile centrale trebuie să înceapă prin a controla mai bine expansiunea monetară şi să renunţe la monetizarea datoriilor guvernelor. Acestea ar trebui, de altfel, să evite acumularea de deficite excesive precum cele care se acumulează în acest moment. 
Articol apărut iniţial
 în „La Tribune”