Mai puţin de 5% din locurile de muncă vacante din România se adresează persoanelor cu studii superioare, deşi ponderea acestora în total populaţie ocupată este de 15% (1,39 din 9 milioane). La prima vedere se pare că pe timp de criză nu mai este nevoie de forţă de muncă înalt pregătită. Numai că antreprenorii n-au nevoie nici de forţă de muncă necalificată, procentul fiind acelaşi. Motivul: şi în calea forţei de muncă înalt calificate şi în cazul celei necalificate statul şi sindicatele controlează piaţa prin salariul minim pe economie!
În lunile mai şi iunie oferta de locuri de muncă vacante pentru persoanele cu studii superioare a fost una extrem de limitată, situându-se sub 4% din total. Ea a atins chiar minimum de 2,93% în săptămâna 11-18 iunie. Majoritatea covârşitoare a meseriilor pentru care există cerere sunt cele ce necesită pregătire medie si profesională. Dar cum se explică faptul că pe timp de criză în România nu se caută nici oameni cu studii universitare, dar nici cei fără prea multe studii, muncitori necalificaţi? Explicaţia constă în nivelul salariului minim pe economie stabilit anul trecut de sindicate şi patronate şi cu largul concurs al politicienilor aflaţi în campanie electorală. Deşi nivelurile salariale, în special în spaţiul privat, s-au micşorat considerabil în an de criză, salariul minim pe economie a fost majorat, prin hotărâre de guvern, pe 10 septembrie 2008. Pe vremea aceea, chiar dacă criza dăduse buzna în casele americanilor, politicienii şi sindicaliştii credeau că ea se va domoli până va ajunge la porţile Bizanţului. Începând cu 1 ianuarie 2009 (deşi criza bătea mai energic la porţile României), potrivit contractului colectiv de muncă la nivel naţional, salariile minime obligatorii variază între 600 de lei pentru muncitori necalificaţi şi 1.200 de lei pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare. Motivaţia declarată a acestei măsuri: eradicarea sărăciei, justiţia socială etc. În ceea ce îi priveşte pe cei cu studii superioare, guvernul şi partenerii sociali voiau să suspende legea cererii şi a ofertei şi să-i recompenseze nu pentru serviciile oferite consumatorilor pe piaţă, ci să-i răsplătească potrivit studiilor sau, mai exact spus, potrivit diplomei. Rezultatul: în luna ianuarie, Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă (ANOFM) îşi exprima îngrijorarea cu privire la faptul că şomajul în rândul populaţiei cu studii superioare a atins niveluri alarmante. 9% din cei 440.000 de şomeri erau cu studii superioare. În judeţul Constanţa de exemplu, din 10 „intelectuali” şomeri, numai unul singur îşi putea găsi de lucru pe măsura pregătirii, deoarece doar 49 de locuri de muncă pentru persoane cu studii superioare erau disponibile.

Salariul minim - obstacol în intrarea pe piaţa forţei de muncă
Nu trebuie să fii un licenţiat în economie pentru a realiza că salariul minim nu este „o măsură socială”, ci o măsură care duce inevitabil la o reducere a cererii de forţă de muncă şi o majorare a ofertei, deci la şomaj. Prevederile privind salariul minim nu vizează, în realitate, în pofida a ceea ce spun sindicatele şi guvernanţii, ocuparea forţei de muncă, ci neocuparea ei. Ele nu obligă un patron să angajeze un salariat la nivelul salariului minim, ci îl obligă să nu angajeze salariaţi la anumite niveluri de salariu, şi anume la cele situate sub minimul fixat prin lege sau prin contractul colectiv de muncă. Aşa se explică oferta redusă de locuri de muncă pentru muncitori necalificaţi. Pentru un patron devine mai eficient să substituie munca a 3 muncitori necalificaţi, plătiţi cu câte 6 milioane, cu cea a doi muncitori mai calificaţi, dacă muncesc mai eficient şi îi produc aceleaşi beneficii ca primii şi acceptă un salariu mai mic de 9 milioane de lei lunar. În cazul candidaţilor cu studii superioare, ce trebuie plătiţi cu 12 milioane de lei, CAS-urile aflate la cel mai înalt nivel din Europa îl determină pe angajator să îi angajeze pe posturi ce nu necesită astfel de studii pentru a ocoli plata salariului minim. Dacă aceştia nu acceptă, devine eficient pentru un antreprenor să angajeze 3 candidaţi cu studii medii care fac aceeaşi treabă ca doi angajaţi cu studii superioare, dacă primii acceptă un salariu de 8 milioane de lei lună. În plus, pe timp de criză este mai riscant să angajezi persoane cu studii superioare care ar putea să nu confirme şi a căror disponibilizare este îngreunată de codul muncii. Să nu mai vorbim de costurile materiale ale disponibilizării (salarii compensatorii mai ridicate, potenţial de a fi chemat în faţa justiţiei mai mare, ca urmare a pregătirii acestora, comparativ cu cea a angajaţilor cu studii medii).

Visul angajatului romån: facultate la privat, slujbă la stat
De altfel, potrivit ultimelor date prezentate de Comisia Europeană, tinerii sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma actualei crize. La nivelul UE, rata de creştere a şomajului în rândul tinerilor (15-24 de ani) este superioară celei înregistrate în rândul celorlalte categorii. Explicaţia este aceeaşi: nivelul salariilor minime de pe vechiul continent (caracterizat de politici de tip welfare state) nu s-a adaptat crizei, iar acesta şi-a demonstrat ineficacitatea. Tinerii sunt fie foarte puţin pregătiţi din punct de vedere profesional (asimilaţi muncitorilor necalificaţi), fie absolvenţi de studii superioare, însă lipsiţi de experienţă. Salariile minime în trepte, precum cel din România şi din restul Europei, îi transformă în victime sigure ale crizei. În România situaţia va fi agravată de faptul că în acest an două generaţii de studenţi au terminat facultatea, şi cei care au absolvit studii de 4 ani şi cei care au studiat doar trei ani, după noile prevederi implementate anii trecuţi. Astfel, numai de la facultăţile de stat, 95.000 de absolvenţi vor fi aruncaţi pe piaţa muncii. Dacă îi mai adăugăm numai pe cei 56.000 de absolvenţi ai Universităţii Spiru Haret reiese o majorare a ofertei de forţă de muncă cu studii superioare cu 150.000 de persoane. Este această ofertă dublată de o cerere similară? Nici pe timpuri normale nu ar fi, cu atât mai puţin pe timp de criză, când cererea scade, precum arată şi datele ANOFM. Dar de ce este oferta atât de mare? De ce vrea toată lumea o diplomă, deşi se pare că nu prea are ce face cu ea, neexistând cerere? Ignorând controversele privind Universitatea Spiru Haret, putem lua drept studiu de caz evoluţia numărului de diplome solicitate de aceasta, potrivit Ministerului Educaţiei: de la 5.000 în 2005 la 10.000 în 2006, 15.000 în 2007, 50.000 în 2008, pentru a ajunge la 56.000 în 2009. Ce s-a întâmplat între 2005 şi 2009, astfel încåt cererea de diplome, deci oferta de persoane cu studii superioare, să crească în acest ritm? Simplu: între 2005 şi 2008, statul a angajat aproximativ 400.000 de bugetari, majoritatea cu studii superioare, iar nivelul salariilor angajaţilor statului s-a dublat. Un studiu FMI din 2008 privind influenţa statului în politica salarială privată poate lumina dilema cererii în exces de diplome: românii îşi fac rost de o diplomă pentru a avea acces la o slujbă sigură şi bine plătită la stat. România este ţara din UE cu cel mai mare procent de bugetari cu studii superioare în numărul total de bugetari. În plus, numărul salariaţilor cu studii superioare din sectorul public este mai ridicat decât cel din sectorul privat. „În sectorul serviciilor, creşterea reală a salariilor din România s-a înregistrat în special în sectorul public. Datele arată creşteri substanţiale şi în domeniile educaţiei şi sănătăţii (inclusiv sporuri şi bonusuri). Salariile medii din administraţia publică au fost în 2007 cu 20% mai ridicate decât cele din industrie şi cu 10% mai ridicate decât cele din întreg sectorul privat”, precizează studiul FMI.

Sindicatele luptă împotriva angajării
Dar dacă salariul minim duce la şomaj, de ce susţin sindicatele această idee? Salariul minim nu este altceva decât un preţ minim pe forţa de muncă. Iar creşterea salariilor muncitorilor necalificaţi îi face pe patroni să înlocuiască munca necalificată cu cea calificată. Deoarece muncitorii calificaţi şi cei necalificaţi pot fi substituiţi unii altora, ei se află de fapt în concurenţă unii cu alţii. Muncitorii calificaţi, organizaţi în sindicate, vor, prin introducerea salariului minim, să scape de concurenţă, impunând muncii un preţ care-i scoate de pe piaţă pe cei mai puţin calificaţi. Tactica este de a determina adoptarea unei legi care să facă salariul celor necalificaţi neatractiv. De altfel, şi autorul studiului FMI observa că România, stat în care ecartul dintre salarii şi productivitate este printre cele mai înalte din regiune, se remarcă în rândul celorlalţi noi membri ai UE prin gradul înalt de sindicalizare, indicator definit ca ponderea membrilor de sindicat în totalul angajaţilor. Astfel, deşi procentul membrilor de sindicat s-a redus comparativ cu anii anteriori, se păstrează încă la 30-35%. De asemenea, contractul colectiv de muncă la nivel naţional face ca influenţa acestora să acopere întreaga piaţă a muncii din România. Salariul minim, restricţiile pe piaţa muncii, ponderea taxelor în costul cu forţa de muncă (cea mai ridicată din zonă) sunt alte elemente care amplifică efectul nefast al sindicatelor.