Aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană aşază România într-un cadru politic care favorizează o dezvoltare durabilă a economiei, spunea, în noiembrie 2008, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. El argumenta că „Produsul Intern Brut din acest an (n.r. - 2008) se va situa în jurul valorii de 140 de miliarde de euro, adică 6.500 de euro pe locuitor. În 1999, PIB-ul total al României abia urca la 33 de miliarde de euro, iar cel pe locuitor era mai mic de 1.500 de euro”.

Previziunile guvernatorului Băncii Naţionale au fost foarte aproape de datele comunicate de Institutul Naţional de Statistică (INS). PIB-ul anului trecut a echivalat cu 136,84 miliarde euro, ceea ce, la o populaţie de 21,5 milioane, înseamnă 6.400 de euro pe locuitor. Dar ce păcat că mai mult de jumătate din acest PIB nominal per capita e dat de inflaţie. Mai precis de deflatorul PIB - creşterea generală a preţurilor din economie.

Ne hrănim cu inflaţie
Aşadar, dacă luăm PIB-ul pe locuitor, de 6.400 de euro, şi-l comparăm cu cel de 1.500 de euro din 1999, sau cu cei 1.800 de euro din anul 2000, ar rezulta că bunăstarea românilor a crescut de patru ori în mai puţin de un deceniu. Cu alte cuvinte, dacă în anul 2000, PIB-ul pe cap de român se situa la numai o treime din PIB per capita al Poloniei, în 2008, acesta avea să se situeze la două treimi faţă de cel pe cap de polonez. Din păcate însă, dacă eliminăm influenţa preţurilor şi exprimăm PIB-ul în preţuri constante (ale anului 2000), rezultă că avem un PIB per capita tot sub jumătatea celui polonez - ceea ce înseamnă un decalaj impresionant. Ba mai mult, comparând cei 6.400 de euro - PIB nominal pe locuitor, cu 3.100 de euro - PIB real pe locuitor, se observă că cea mai mare parte a PIB-ului nominal e constituită de deflator (inflaţie) şi nu de PIB-ul real.
Haideţi să vedem, în „noua Europă”, care a aderat recent la Uniunea Europeană, se mai găseşte vreo ţară într-o asemenea situaţie? În Cehia, PIB-ul nominal aferent anului trecut s-a situat la 14.200 euro/locuitor, faţă de unul real de 8.300 euro/locuitor - deci partea de PIB real e majoritară. În Estonia - 11.800 vs 7.500 euro/locuitor - e la fel. Dar şi în Letonia (10.200 vs 6.500), Lituania (9.600 vs 6.500), Ungaria (10.500 vs 6.800), Polonia (9.500 vs 6.700) sau Slovacia (12.000 vs 6.600), „concentraţia” de PIB real e mai mare. Chiar şi în Bulgaria: 4.500 vs 2.800 euro/ locuitor. Ce să mai discutăm de UE în ansamblu, unde PIB-ul nominal ajunge la 25.100 euro pe locuitor, iar cel real se găseşte foarte aproape (21.600 euro/locuitor)?!  Din asta se vede că, după nouă ani de creştere economică, România se poate lăuda mai mult cu inflaţia decât cu PIB-ul. Şi atunci, cum putem vorbi de dezvoltare durabilă, dacă ceea ce s-a clădit se bazează în cea mai mare parte pe creşterea preţurilor?!

Creşterea preţurilor perverteşte PIB-ul
Întrebat, în primăvara lui 2004, ce e mai bine pentru România, să se concentreze pe atingerea ţintei de inflaţie ori pe cantitatea de creştere economică, guvernatorul Isărescu a răspuns: „aş opta categoric pentru ţinta de inflaţie”. De ce? Fiindcă „sacrificarea parţială a creşterii economice ar consolida-o pe cea de lungă durată, de care România are nevoie ani buni de acum încolo, pentru recuperarea decalajelor”. Şi, pentru a-şi întări această viziune, el a adăugat, la sfârşitul aceluiaşi an, că îmbunătăţirea standardului de viaţă va depinde, în primul rând, de creşterea productivităţii muncii în economie şi nu de fluxurile financiare externe sau de aprecierea leului: „Înainte de a ne plânge că avem salarii mici, şi avem, trebuie să înţelegem că ele nu pot creşte fără performanţă mai bună (...) Restructurarea se face incomparabil mai uşor în perioade de avânt economic, iar România este în acest moment într-o asemenea perioadă”.

Din nefericire, „performanţele” ce au urmat după 2004 s-au datorat exclusiv investiţiilor străine şi întăririi monedei naţionale. „Exuberanţa” investiţională, venită pe fondul iminentei intrări a ţării în UE, a determinat o majorare amplă a PIB-ului nominal, ce a dat impresia că se micşorează deflatorul. Totuşi, deflatorul s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de inflaţia la consumator, până când aceasta din urmă a ajuns să mai reprezinte jumătate din indicele general al preţurilor în intervalul 2006-2008. Ceea ce demonstrează că Guvernul n-a marşat niciun moment la îndemnul BNR de a restructura economia în perioada de avânt economic, distanţa din ce în ce mai mare dintre deflator şi inflaţia la consumator semnalând un deficit din ce în ce mai pronunţat de productivitate. Când se vede o astfel de situaţie, îmbunătăţirea nivelului de trai nu poate fi decât temporară: o bunăstare pe datorie întreţinută de creditele de la străini.

Fundamentele lipsă
Şi, în definitiv, dacă Isărescu afirma, în decembrie 2004, că e nevoie de un număr mai mare de formatori de opinie, care „să  explice pertinent unde ne aflăm şi încotro ne îndreptăm, să evalueze cu luciditate deciziile de politică economică şi, de ce nu, să le sancţioneze pe cele care se îndepărtează de la obiectivele strategice fundamentale“, e bine de spus că, în cei nouă ani de avânt, România a „turnat” prea puţin la fundaţia unei creşteri economice sănătoase, reuşind în prea mică măsură recuperarea decalajelor.

Ba, uneori, chiar s-a „pariat” împotriva fundamentelor economice, ceea ce speculatorii cu experienţă nu se încumetă să facă niciodată. Iar dovezile că încă nu suntem stabili macroeconomic se regăsesc în PIB. Fie că e vorba de „cantitatea” mai mare de inflaţie inclusă în PIB-ul nominal pe locuitor, decât cea de PIB real, de una dintre cele mai mari diferenţe dintre deflator şi inflaţia la consumator din UE, ori de cea mai disproporţionată formare şi cheltuire a PIB pe trimestre din spaţiul comunitar.

Separaea puterilor (financiare) în stat
Legat de preţuri contextualizate cu PIB-ul, analistul economic Florin Cîţu atrăgea atenţia, într-un interviu acordat SFin, că volatilitatea lor e chiar mai periculoasă decât majorarea în sine. Volatilitatea preţurilor are ca efect o redistribuire neanticipată a avuţiei, ceea ce afectează creşterea economică, chiar şi în cazul în care inflaţia rămâne în parametri acceptabili.
De unde apare această volatilitate? Dacă presupunem că, pe termen lung, politica monetară are rolul de a stabiliza preţurile, suspectul principal rămâne politica fiscală. Printre canalele prin care politica fiscală poate afecta inflaţia putem include efectul asupra cererii agregate a cheltuielilor fiscale şi influenţa creşterii salariilor din domeniul public asupra sectorului privat. Pe lângă acestea, o politică fiscală poate modifica aşteptările în economie referitoare la puterea guvernelor viitoare de a plăti datoria publică angajată în prezent.
Având în vedere natura monetară a inflaţiei, întrebarea este în ce condiţii politica fiscală poate influenţa politica monetară şi implicit inflaţia. Prima verigă în acest lanţ e o bancă centrală fără independenţă. Dacă Guvernul are un cuvânt de spus în implementarea politicii monetare, atunci va forţa banca centrală să finanţeze direct deficitele bugetare ori să ţină nivelul dobânzilor coborât, astfel încât statul să se împrumute la un cost cât mai redus.

Paliativele monetare fac mai mult rău
Dar chiar şi băncile centrale independente ar putea avea o motivaţie puternică să genereze inflaţie neanticipată, ca un răspuns la diferitele decizii de politică fiscală. În acest caz, băncile centrale percep sustenabilitatea politicilor fiscale ca fiind mult prea costisitoare pentru economie şi pentru a reduce - pe termen scurt - acest cost, induc inflaţie în sistem. Sau, cu alte cuvinte, îşi relaxează politica monetară.
Revenind la potenţialul politicilor fiscale discreţionare de a genera inflaţie, literatura de specialitate oferă rezultate mixte. Există foarte mult suport pentru această teorie la niveluri ridicate de inflaţie, dar relaţia e mai slabă la un nivel scăzut. Un posibil element care influenţează relaţia e că în ţările dezvoltate, cu bănci centrale independente şi credibile, politica monetară acţionează imediat pentru a elimina efectele pe termen scurt ale politicilor fiscale relaxate.
Totuşi literatura de specialitate arată, fără dubii, că politicile fiscale discreţionare cresc volatilitatea şi incertitudinea evoluţiei viitoare a PIB. Iar la niveluri mai ridicate de inflaţie, politica fiscală măreşte şi impredictibilitatea evoluţiei inflaţiei, mai ales în acele ţări în care politica monetară este subordonată de facto.

Definiţii
PIB-ul nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale perioadelor de calcul. PIB-ul real reflectă modificarea producţiei fizice în economie prin exprimarea tuturor bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă, numite preţuri constante sau comparabile (în cazul datelor afişate pe site-urile INS şi Eurostat anul de referinţă este 2000).
Deflatorul PIB reprezintă raportul dintre PIB-ul nominal şi PIB-ul real şi este o măsură a inflaţiei în perioada care începe cu anul de bază şi se încheie cu anul de calcul.