Criza economică din Statele Unite a fost generată de anticiparea unei creşteri a poverii fiscale în noul ciclu electoral. Ea s-a propagat apoi în restul lumii sub forma unui şoc negativ în balanţa de plăţi externe. Economia românească se va redresa foarte bine dacă politicienii vor menţine un sistem atractiv şi nu vor încerca să o dirijeze.
„Criza economică a fost un pretext pentru adoptarea celor mai smintite politici economice”, iar planurile de stimulare a economiei sunt „planuri de stimulare a recesiunii”, a declarat economistul american Edward C. Prescott, laureat al Premiului Nobel în 2004 şi consilier pe probleme monetare la filiala Fed din Minneapolis, cu ocazia conferinţei „Stat versus Economie: Rolul guvernelor în declanşarea crizei actuale şi soluţii pentru depăşirea acesteia”, organizată de „Săptămâna Financiară” şi „Financiarul” pe 23 iunie, la Hotelul Crowne Plaza din Bucureşti. Aceste afirmaţii, pe cât de senzaţionale, pe atât de adevărate, au fost rostite de celebrul macroeconomist la capătul unei prelegeri privind cauzele turbulenţelor economice din prezent şi soluţiile care ar trebui adoptate pentru relansarea economiei mondiale.
Dacă majoritatea economiştilor pun criza actuală pe seama lipsei de lichiditate sau a politicilor monetare defectuoase ale băncilor centrale, Prescott îşi concentrează atenţia asupra productivităţii, care este dată exclusiv de factori reali: tehnologie, populaţie, taxe. Analiza sa răstoarnă populara teorie keynesiană cu susul în jos şi nu acordă mare importanţă factorilor monetari. Eliberat de „iluzionismul economic” care obsedează o bună parte din economişti, politicieni şi comentatori deopotrivă, verdictul lui Prescott este categoric şi necruţător: nu există o criză economică, ci doar o criză politică, creată de guverne prin creşterea poverii fiscale, ce va trebui suportată, în definitiv, de sectorul productiv privat.

Taxele duc la recesiune
Economia de piaţă, în opinia lui Prescott, unul dintre fondatorii macroeconomiei moderne, nu este, aşa cum afirmă Marx, Keynes şi epigonii lor, un sistem fatalmente instabil, nu este condamnată să treacă prin cicluri de avânt şi cădere. Crizele şi recesiunile nu sunt concepte economice pentru Prescott. Actorii economici, fie ei antreprenori, angajaţi sau proprietari de capital, sunt indivizi raţionali, orientaţi spre viitor, care îşi maximizează în permanenţă oportunităţile de câştig, dat fiind sistemul de constrângeri în care acţionează. Creşterea economică este determinată de tehnologie, demografie şi intervenţiile fiscale ale guvernului. Cu cât statul impune costuri mai mari actorilor economici, prin reglementări, sau prelevează mai mult din valoarea pe care aceştia o produc, prin taxe şi impozite, cu atât stimulentul acestora de a munci scade, deoarece timpul liber devine mai valoros relativ la câştigurile în scădere. Din acest motiv, productivitatea economiei se reduce - fenomen cunoscut de regulă sub numele de criză economică.
Contracţia care afectează în prezent o mare parte din economiile lumii a început în ultimul trimestru al anului trecut în Statele Unite. Ea a fost cauzată de anticipaţiile actorilor economici privind o creştere semnificativă a poverii fiscale în perioada următoare. Administraţia Bush, de pildă, a lăsat în urmă un deficit bugetar ridicat, ca urmare a aventurilor militare din Irak şi Afganistan. De asemenea, imigraţia în SUA a fost redusă de guvernul federal de la un milion la 100.000 de persoane pe an după 2006. Apoi Barack Obama şi-a bazat campania electorală pe o platformă în favoarea creşterii taxelor şi a extinderii rolului statului într-o varietate de domenii, de la protejarea mediului la educaţie. Iar reducerile de taxe instituite de preşedintele George W. Bush în primul său mandat urmează să expire automat în 2010. Iată câţiva factori ce pot fi consideraţi responsabili pentru anticipaţiile pesimiste ale sectorului privat care au dus la prăbuşirea productivităţii şi creşterea şomajului la sfârşitul anului 2008, dând naştere crizei economice din prezent.
Din Statele Unite, aceasta s-a propagat prin balanţa internaţională de plăţi în restul lumii, a afirmat Prescott, pe fondul reducerii importurilor americane şi inversarea fluxurilor de investiţii. La aceasta s-au adăugat, foarte probabil, şocuri similare de productivitate, cauzate de perspectiva unei creşteri a poverii fiscale, în multe ţări, deopotrivă dezvoltate şi emergente, din Europa, inclusiv România, unde deficitul bugetar scăpase de sub control la finalul de mandat al guvernului Tăriceanu. Deşi rolul sectorului financiar în declanşarea crizei şi în special rolul complexelor instrumente financiare derivate construite în mod piramidal pe baza a tot felul de credite au ţinut capul de afiş al analizelor privind criza economică, Edward C. Prescott consideră că impactul acestora este subordonat factorilor reali. Cu toate acestea, analiza sa nu a neglijat această dimensiune, propunând câteva surprinzătoare reforme instituţionale cu scopul de a reduce volatilitatea sectorului financiar şi a întări stabilitatea economiei.

Rezerve 100% la depozitele bancare
Statul este necesar în societate şi economie, afirmă celebrul economist american, dar singurul rol pe care acesta trebuie să-l exercite este cel de arbitru care impune în mod neutru regulile jocului. În niciun caz statul nu trebuie să fie el însuşi un jucător: „Avem nevoie de un guvern eficient pentru a crea un sistem eficient”. Când vine vorba de sectorul financiar, un sistem eficient presupune, în opinia lui Prescott, o schimbare din temelii a regulilor jocului.
De circa 200 de ani, sistemul bancar funcţionează în regim de depozite bancare la vedere cu rezervă fracţionară. Acesta permite băncilor comerciale să multiplice cantitatea de bani din economie, creând credit pe baza acestor depozite care pot fi totuşi, spre deosebire de depozitele la termen, oricând ridicate. Din acest motiv, există în permanenţă pericolul unui mismatch de maturitate între activele şi pasivele băncilor. Astfel, în perioade de criză economică şi panică bancară, când deponenţii îşi retrag în număr mare şi în mod neanticipat banii, băncile nu-şi pot lichida la timp şi ordonat creditele şi, dacă nu sunt salvate de guvern sau de banca centrală, intră în faliment.
Dar rezervele fracţionare prezintă un inconvenient important şi pentru băncile centrale, afirmă Prescott. Acestea au ca misiune combaterea inflaţiei, un fenomen cu consecinţe distorsionante pentru activitatea economică, cauzat de un exces de monedă. Capacitatea băncilor comerciale de a crea credit, prin multiplicatorul monetar (accelerarea vitezei de rotaţie a banilor), subminează controlul băncii centrale asupra masei monetare şi diminuează puterea acesteia de a stabiliza nivelul preţurilor. În consecinţă, Prescott propune trecerea la un sistem bancar cu rezerve 100% la depozitele la vedere, pentru care va plăti dobândă banca centrală, conform recomandărilor din 1959 ale lui Milton Friedman, un alt celebru economist american şi laureat al Premiului Nobel în anul 1974.
Intermedierea financiară îi pune în relaţie pe cei care economisesc cu aceia care investesc şi joacă un rol extrem de important în dezvoltarea economică. Dar, după Prescott, creditul ar trebui creat în principal de indivizi şi firme, pe bază de capitaluri proprii sau prin fonduri mutuale de economisiri, cum sunt fondurile de pensii sau cooperativele de credit. De asemenea, activitatea de asigurare ar trebui limitată la indivizi şi parteneriate de afaceri cu responsabilitate nelimitată, deoarece riscurile agregate sunt non-asigurabile, aşa cum a demonstrat-o falimentul gigantului reasigurator american AIG.

Reducerea fiscalităţii, premisa redresării economice
Creşterea economică extraordinară cunoscută de Statele Unite şi, într-o măsură mai mică, de Europa de Vest începând cu anii 1980, de care au beneficiat şi ţările din Europa de Est după căderea comunismului, în special după anul 2000, a fost - în opinia lui Prescott - rezultatul „revoluţiei fiscale” din această perioadă, prin care ratele marginale de impozitare au fost reduse într-o proporţie semnificativă, dând frâu liber iniţiativei antreprenoriale. Doar creşterea economică din perioada 1995-2000 poate fi atribuită, conform analizei economistului american, inovaţiei tehnologice, care s-a concentrat în sectorul tehnologiei informaţiei.
Soluţia ieşirii din criză se impune de la sine, în opinia lui Prescott: reducerea fiscalităţii, atât a taxelor şi impozitelor, cât şi a deficitelor bugetare (în esenţă, nişte taxe viitoare), e calea sigură de a stimula creşterea productivităţii, singurul lucru care contează. România a făcut paşi importanţi în această direcţie, odată cu adoptarea cotei unice şi deschiderea comerţului extern, după integrarea în UE, însă multe bariere în calea eficienţei economice încă aşteaptă să fie eliminate. Întrebat ce ar face dacă ar fi prim-ministrul României, pentru a stimula economia, răspunsul lui Prescott a fost prompt: ar reduce taxele şi ar elimina barierele în calea comerţului internaţional şi a liberei circulaţii. Din nefericire, a afirmat faimosul economist american, în România, ca şi SUA sau în alte ţări afectate de criză, există riscul ca politicienii să facă tot ce ştiu ei cel mai bine, şi anume să crească cheltuielile guvernamentale şi să intervină tot mai mult în economie. Acest lucru ar fi o greşeală şi, contrar retoricii oficiale, ar duce la stagnare economică, aşa cum s-a întâmplat în Mexic, după criza din 1980, sau în Japonia, după criza din anii 1990. În opinia lui Prescott, deceniul care urmează va fi unul pierdut pentru Statele Unite în ceea ce priveşte creşterea economică.