Instituţiile publice care se autofinanţează sunt mai preocupate de veniturile propriilor angajaţi (mai mult sau mai puţin legale) decât de îndeplinirea „misiunii” pentru care au fost înfiinţate. Birocraţii alocă mai mult timp lobby-ului pentru obţinerea de noi taxe şi tarife parafiscale decât îndeplinirii sarcinilor de serviciu. Dovadă - Inspecţia Muncii, care, în pofida faptului că percepe zeci de taxe şi tarife, pare o instituţie ineficientă.
„Inspecţia Muncii nu-şi îndeplineşte rolul, nici jumătate din atribuţii, aceasta transformându-se într-un instrument în domeniul cărţilor de muncă. Inspectorii nu controlează cu adevărat respectarea securităţii în muncă”, declara anul trecut fostul ministru al muncii, Mariana Câmpeanu. Dar la ce se referea oficialul român? Inspecţia Muncii (IM) este una dintre instituţiile care, cel puţin la prima vedere, pare a avea o utilitate. Nu se compară cu alte instituţii publice care se remarcă prin cheltuieli mai mult sau mai puţin ridicate, dublate de beneficii sociale zero.
Potrivit legii, IM are ca principal scop urmărirea îndeplinirii obligaţiilor legale de către angajatori în domeniul relaţiilor de muncă, precum şi a celor referitoare la condiţiile de muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor participanţi la procesul de muncă. Cu alte cuvinte, Inspecţia Muncii implică şi costuri (aplicate în special angajatorilor), dar aduce şi beneficii, în special angajaţilor, prin obligativitatea respectării contractelor de muncă şi a siguranţei la locul de muncă. Calculul acestor beneficii este însă dificil, mai ales în condiţiile actualei crize, în care, de multe ori, din cauza blocării fluxului financiar, dar şi a majorării CAS-urilor, angajatorul are de ales între închiderea activităţii şi ocolirea legislaţiei, iar angajatul - între a lucra la negru, sau măcar parţial la negru, şi şomaj. Totuşi, se poate spune că unul dintre scopurile principale ale IM este combaterea muncii la negru.

Pierdere de 29 de miliarde de lei
Dar să vedem cât de eficientă a fost respectiva instituţie în ultimii ani. Începând cu 2006, IM parcă şi-a plafonat voluntar cuantumul de sancţiuni în domeniul relaţiilor de muncă, la 49 de milioane de lei anual. În acest timp, observa chiar ministrul finanţelor, Gheorghe Pogea, economia „neobservată” a crescut de la 14-15 la 20%. Ponderea economiei neobservate în PIB s-a majorat de la 14,5% în anul 2004 la peste 21% în 2008. Munca la negru constituie cea mai importantă parte a economiei neobservate. În primele 9 luni din 2008, munca la negru reprezenta 50,8% din economia neobservată, se preciza în documentul de fundamentare a proiectului de buget pe 2009. Ministerul Finanţelor Publice (MFP) estima că veniturile bugetare potenţiale rezultate din fiscalizarea economiei neobservate reprezintă circa 11% din PIB (impozit pe venit, contribuţii de asigurări sociale şi TVA), iar veniturile potenţiale corespunzătoare economiei neobservate estimate pentru 2008 ar fi fost de aproximativ 58 de miliarde de lei, din care 29 de miliarde din impozitarea muncii la negru. În plus, statisticile arată că, la nivel naţional, frecvenţa accidentelor de muncă se menţine la un nivel alarmant (0,8 la mie). Potrivit Inspecţiei Muncii, cele mai multe victime ale accidentelor lucrează în construcţii de clădiri (10,17%) şi în extracţia de cărbune (5%).

Un şef la şapte angajaţi
O altă dovadă a ineficienţei instituţiei este chiar structura de personal a acesteia. Din aproximativ 1.950 de inspectori, peste 250 au funcţii de conducere. Adică un şef la şapte subalterni. Paradoxal, dacă ne uităm pe taxele şi tarifele parafiscale „comasate” recent de ministrul finanţelor publice, Gheorghe Pogea, Inspecţia Muncii se remarcă printr-o varietate de surse de finanţare proprii. Iar rezultatele vorbesc de la sine.
Probabil că atunci când folosea termenul de economie neobservată, Pogea ştia la ce se referă, dată fiind ponderea muncii la negru în cadrul acesteia. Foarte probabil,  ministrul intenţiona să spună economia neobservată de Inspecţia Muncii şi, probabil, de ANAF. Paradoxal, deşi percep tarife pe oră, inspectorii IM nu observă sau se fac că nu observă munca la negru.

Eficienţă prin majorare de taxe
Pentru a eficientiza activitatea instituţiei, susţine MFP, s-a decis comasarea a 17 impozite parafiscale ale IM. Inspectorii de muncă percepeau un tarif de 20 lei pe oră pentru documentare şi analiză în vederea eliberării, la solicitarea persoanelor juridice şi fizice, a dovezii privind numărul mediu scriptic de personal, şi alţi 20 de lei pe oră pentru certificarea situaţiilor prezentate de angajator privind numărul de personal angajat cu contract individual de muncă şi vechime. Şi asistenţa de specialitate şi consultanţa în domeniul evidenţei muncii acordate personalului societăţilor comerciale care au obţinut aprobarea pentru păstrarea şi completarea carnetelor de muncă se taxau tot cu 20 lei pe oră. În schimb, pentru asistenţa tehnică la elaborarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale pe tipuri de întreprinderi se percepea un tarif de 50-250 de lei, iar pentru alte servicii (fără a se preciza care) de examinare, de consultanţă - un tarif de 18-40 lei pe oră. În plus, taxele şi impozitele percepute de IM pentru analiză, expertiză şi licenţiere în domeniul minelor, materialelor explozive, atestării artificierilor, al căror nivel maxim atingea 250 de lei, au fost comasate, susţine MFP. Numai că, dacă ne uităm pe ordinul prin care s-a realizat acest lucru, Ordinul 1.323 al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS), nu se precizează nimic în legătură cu tarifele pe oră percepute, iar cele aproximativ 10 taxe suplimentare au fost înlocuite cu alte 10 taxe, al căror nivel este însă mai ridicat. Astfel, participarea inspectorilor de muncă la efectuarea determinărilor de noxe va fi plătită cu 40 lei/oră, iar analiza documentaţiei şi expertizarea unităţilor în vederea eliberării autorizaţiei de deţinere a materialelor explozive va fi taxată cu 360-400 lei. Analiza documentaţiei şi efectuarea expertizării în vederea expertizării/avizării încăperilor pentru depozitarea, păstrarea şi manipularea capselor pentru pistoalele de implant bolţuri, fuzee antigrindină, capse de alarmare utilizate la transportul feroviar, capse de asomare, spaţii destinate depozitării armelor, precum şi spaţii destinate depozitării muniţiilor, capselor, pulberilor de muniţie are un tarif de 200 lei/aviz. Examinarea artificierilor şi pirotehniştilor în vederea autorizării acestora şi asistenţă tehnică la pregătirea activităţilor pentru autorizarea şi reautorizarea artificierilor va costa 50 lei/candidat, în creştere de 5 ori faţă de nivelul actual. Eliberarea de certificate/ adeverinţe în baza documentelor existente în arhivele Inspectoratelor teritoriale de Muncă, la cererea persoanelor fizice, juridice sau a oricăror entităţi care au dreptul legal de a solicita şi a obţine aceste informaţii va fi taxată cu 40 lei/document, iar eliberarea de copii în baza documentelor existente în arhivele Inspectoratelor teritoriale de Muncă - cu 0,5 lei/pagină. În plus, eliberarea de certificate cu informaţii extrase din baza de date organizată la nivelul Inspecţiei Muncii cu registrele generale de evidenţă a salariaţilor depuse de angajatori va fi plătită cu 10 lei pe cap de salariat. În cele din urmă, furnizarea datelor din Registrul general de evidenţă a salariaţilor pentru refacerea conţinutului său la angajator, prin preluarea informaţiilor din baza de date electronică organizată la nivelul Inspecţiei Muncii, va fi taxată cu 50 lei/registru de cel mult 1 MB, plus 10 lei pentru fiecare MB suplimentar.

Oferta legislativă îşi creează propria cerere
Avalanşa de avize, documentări şi analize necesare desfăşurării diferitelor activităţi economice nu are însă ca principal rol asigurarea de venituri statului. Ca şi în cazul fiscalităţii, numărul ridicat de prevederi şi complexitatea Codului Fiscal duc la crearea unei pieţe extrem de atractive pentru consultanţi fiscali, experţi contabili, auditori etc. Şi în domeniul Inspecţiei Muncii complexitatea legislativă a creat o cerere similară. Iar, cum preciza recent Iacob Baciu, preşedintele Confederaţiei Democratice a Sindicatelor din România (CDSR), la o dezbatere organizată de SFin, dacă dimineaţă îi găseşti pe inspectorii ITM la locul de muncă, după-amiază va trebui
să-i cauţi la sediile propriilor firme de consultanţă în domeniul relaţiilor de muncă şi al protecţiei muncii.
Inspecţia Muncii este însă doar una dintre cele 250 de autorităţi publice aflate în subordinea Guvernului sau a ministerelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza acestor taxe, tarife şi timbre parafiscale. Un exemplu edificator în acest sens este Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, care percepe nu mai puţin de 24 de astfel de biruri pentru a-şi desfăşura activitatea.