Turismul din ţara noastră este cu 20 de ani în urma celui din Turcia şi cu greu vom putea recupera din pierdere. Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism din România (ANAT), prin purtătorul său de cuvânt, Traian Bădulescu, recunoaşte că startul a fost ratat în 1990, atunci când nu s-a mizat pe investiţii şi dezvoltare, iar unităţile hoteliere au fost date în locaţie de gestiune, fapt ce a dus doar la degradarea imobilelor şi la distrugerea unui domeniu care putea susţine financiar economia. Turcia, stat care acum trăieşte de pe urma turismului, ne poate oferi o lecţie bună despre cum se construieşte o ţară cu ajutorul banilor veniţi de la străinii care îşi petrec vacanţele aici. Doar că e nevoie ca şi cei avizaţi să schimbe ceva în acest sector, să-şi ia notiţele corect şi să renunţe la orgolii.
În cei 20 de ani scurşi de la Revoluţie, turismul din România nu a avut nici măcar o strategie coerentă de dezvoltare. Nici acum, când ministerul condus de Elena Udrea este trecut la „capitolul priorităţi”,  fiindu-i alocate sume imense de la bugetul central, nu ne putem lăuda cu altceva decât vorbe, promisiuni şi… exerciţii de imagine făcute de un demnitar care aleargă în picioarele goale pe plajă, se plimbă atârnând pe un cal sau încurajează străinii să viziteze minele din Valea Jiului.

Model de parteneriat între stat şi privat
Dacă punem faţă în faţă Turcia şi România, vom observa că noi avem de oferit mult mai mult unui turist. Dar, în acelaşi timp, vom realiza că frumuseţile naturale ale ţării sunt „îmbâcsite” de calitatea îndoielnică a serviciilor, lipsa infrastructurii şi preţurile mult prea mari.
În Turcia, dezvoltarea turismului a început să se simtă mai puternic în 1980 - perioadă în care statul a elaborat o strategie pe mai mulţi ani referitoare la modul în care se vor pune bazele acestui sector. Investitorii privaţi au fost încurajaţi să vină către această zonă, datorită facilităţilor fiscale oferite. Astfel, a început o expansiune puternică, unităţi hoteliere întinse pe zeci de hectare ridicându-se pe terenurile puse la dispoziţie de administraţia turcă. Legislaţia în vigoare specifica faptul că aceste pământuri rămân în proprietatea statului, companiile private partenere având dreptul doar asupra clădirilor ridicate. Şi destinaţia acestor imobile, cea turistică, a fost reglementată prin lege, în acest mod fiind evitate orice speculaţii imobiliare. Profitul reinvestit a fost scutit de impozit şi aşa s-a ajuns la afaceri în turism de miliarde de euro. Însă nu doar acest sector a atras banii proveniţi din organizarea vacanţelor. Şi învăţământul a avut de câştigat, multe dintre companiile posesoare de „resorturi” preferând să-şi deschidă şcoli în care să-şi formeze personalul. Nu mai miră pe nimeni că acum licee şi facultăţi din Turcia poartă acelaşi nume cu hoteluri cunoscute. 
Toată această construcţie s-a făcut cu sprijinul statului. Privaţii au adus capitalul, iar guvernul a elaborat cadrul legal pentru ca investitorii să simtă că sunt ajutaţi să-şi extindă business-ul. Colaborarea stat-privat a fost marele avantaj al Turciei, care astăzi a ajuns să-şi bazeze o mare parte din PIB pe turism. Anul trecut, aproape 11 milioane de străini au vizitat această ţară, câştigul încasat ajungând la 15 miliarde de euro.

La noi, locaţie de gestiune
În România nu putem vorbi despre o colaborare între stat şi privat, în condiţiile în care jucătorii din sector se plâng că au probleme tocmai din cauza incoerenţei legislative. Nici cu infuzia de capital nu stăm mai bine, turismul de la noi reuşind să atragă anul trecut doar 7,5% din totalul investiţiilor  realizate la nivel naţional. Ancorele turistice de care dispunem - mare, munte, deltă - nu ne ajută cu nimic atunci când e vorba de atragerea turiştilor din alte zone ale lumii. Practic, suntem o ţară fără identitate turistică şi acest lucru ne costă foarte mult. La noi ajung  anual, din întâmplare, cam 100.000 de străini care-şi petrec vacanţa şi de aceea turismul reprezintă doar 2% din PIB-ul României.
În acest sector, primele privatizări s-au făcut abia în 1997, cadrul juridic fiind clarificat destul de târziu. Locaţia de gestiune a fost prima modalitate prin care s-au trecut din administrarea statului în cea privată câteva dintre staţiunile de la noi. Neexistând decât interese legate de câştiguri imediate, firmele care au preluat unităţile hoteliere au ignorat orice investiţie şi aşa s-a distrus mare parte din patrimoniul turistic moştenit. La vremea respectivă, cele 272 de societăţi comerciale rezultate în urma reorganizării turismului au fost evaluate la 1.954 miliarde de lei.

Miza este calitatea serviciilor
Hotelierii turci au învăţat în anii de experienţă că dacă vor să câştige trebuie să mizeze foarte mult pe calitatea serviciilor. Îşi numesc turiştii oaspeţi şi urmăresc cu atenţie fiecare mişcare a lor pentru a putea schimba lucrurile din mers în aşa fel încât „oaspetele” să fie mulţumit. De exemplu, apetitul ruşilor pentru vacanţele în Turcia i-a făcut pe hotelieri să dezvolte adevărate strategii pentru a-i atrage şi mai mult. Astfel s-a ajuns ca personalul unităţilor hoteliere să înveţe limba rusă pentru a putea veni în întâmpinarea turistului. O politică similară este adoptată şi în cazul celor veniţi în concediu din Germania sau Marea Britanie. Turcii au realizat că fiecare persoană care îşi petrece vacanţa aici înseamnă bani, şi acest lucru i-a determinat să investească în programe destinate apropierii de „oaspete”. Nu este doar o formă de respect faţă de cel venit în vizită, ci şi un mod de a face afaceri.
Şi la calitatea serviciilor excelează, oferind exact acele pachete care sunt pe placul turistului.


Sistemul all-inclusive sprijină şi agricultura
Pachetul de servicii „all-inclusive” este o altă bilă albă care intră în urna Turciei. Deşi s-a încercat şi în ţara noastră implementarea acestui sistem, şansele de reuşită au fost de la început foarte mici, la ora actuală doar câteva hoteluri de pe litoral având astfel de oportunităţi. De ce în Turcia se poate şi la noi nu?! Răspunsul îl oferă Cornel Găină, membru ANAT care susţine că „nu prea sunt hotelieri care să muncească pentru aşa ceva. Pentru hoteluri, sistemul all-inclusive nu este foarte bun fiindcă se achită o sumă fixă pentru pachetul de servicii şi se câştigă doar dacă sunt turişti mai mulţi. Dacă vin în număr mai mic, atunci nu mai este profitabil”.
Pentru a pune la punct un astfel de serviciu e nevoie, în primul rând, de foarte multă muncă. În unităţile din Turcia munca pentru masa turiştilor începe undeva la trei noaptea, în spatele pachetului „all-inclusive” fiind o armată de angajaţi. În plus, hotelierii sunt sprijiniţi şi de agricultură, care le oferă posibilitatea de a achiziţiona produsele la preţuri foarte mici. S-au construit adevărate colaborări între fermieri şi hotelieri, primii având o piaţă de desfacere sigură, ceilalţi fiind convinşi că marfa le este livrată la timp şi la cel mai bun preţ. Este un alt model care ar putea fi copiat şi de România, unde agricultorii susţin că nu au unde să-şi vândă produsele. Dar din nou se ajunge la implicarea statului, care trebuie să vină în întâmpinarea unor parteneriate de acest gen, ajutând la realizarea lor prin susţinere legislativă şi financiară.

Ei şi-au construit plaje, noi am rămas fără Blue Flag
Ieşirile la trei mări importante, Mediterană, Egee şi Neagră, au oferit Turciei şansa de a se baza pe turismul estival. Chiar dacă mare parte din ţărmul turcesc este stâncos, hotelierii au ştiut să transforme acest lucru într-un avantaj şi
şi-au construit propriile plaje. Aşa s-a ajuns la dezvoltarea unor resorturi dominate de verdeaţă pe malurile sărate ale mării. Totul a fost gândit în aşa fel încât turistul să nu realizeze că tot ce vede s-a născut în urma intervenţiei omului, impresia lăsată fiind aceea că este o lucrare a naturii.
Şi aici România rămâne repetentă. Plajele noastre nisipoase se transformă în plin sezon în dune de gunoaie, iar apa mării se umple de alge putrezite. Mai mult, în acest an am pierdut şi simbolurile Blue Flag, care sunt acordate pentru a atesta un turism de calitate realizat prin protecţia mediului. Statisticile arată că distincţia „steagul albastru” duce la creşterea cu 10% a numărului de turişti, străinii fiind foarte interesaţi de astfel de calificative. În ultimii trei ani, România a avut opt plaje cu Blue Flag, în timp ce Turcia deţine 286.
Punerea faţă în faţă cu Turcia ne dezavantajează din multe puncte de vedere, dar poate fi în acelaşi timp o oportunitate de a îndrepta puţin lucrurile în ceea ce priveşte turismul din România. Lecţia turcească este una dură. Aşa cum ei au învăţat să facă turism mulându-se pe cerinţele vizitatorilor, şi noi ar trebui să ne uităm la alţii care au reuşit şi să copiem ceea ce ni se potriveşte.
Imitaţia nu este o ruşine pentru nimeni şi vin să întărească această idee vecinii bulgari care au ajuns să ne depăşească doar pentru că şi-au construit turismul pornind de la cerinţele vizitatorilor din Germania. La noi, oficialităţile abia acum descoperă roata şi încearcă să vândă o imagine care nu are nimic comun cu România.

Cum este Turcia exclusivistă
Hotelierii turci au găsit o portiţă ce-i ajută să mărească numărul de turişti care vin să-şi petreacă vacanţele la ei. Mizând pe un pachet de servicii care se adresează întregii familii, au reuşit ca în această perioadă de criză economică să păstreze preţurile la nivelul celor de anul trecut, oferind în schimb o gamă mai largă de oportunităţi. În două dintre zonele pe care românii abia acum încep să le descopere, Fethiye şi Marmaris, s-au dezvoltat adevărate staţiuni care se întind pe zeci de hectare şi în cadrul cărora turistul poate avea tot ce îşi doreşte. Hotelul Lykia World, în regim all-inclusive şi ultra-all-inclusive, organizează programul familiei în aşa fel încât şi părinţii, şi copiii se pot bucura din plin de vacanţa lor. Noutatea cu care vine acest resort este un parc de distracţii pentru minori unde există animatori care se ocupă de micuţi. Sunt mai multe pachete educaţionale incluse în serviciile acestei unităţi. Nici adulţii nu sunt uitaţi, ei având ocazia să practice tot felul de sporturi, să participe la cursuri de dans etc. O familie care vrea să-şi petreacă o săptămână într-o astfel de staţiune trebuie să plătească în timpul sezonului cel puţin 2.000 de euro, aici fiind incluse transportul, cazarea şi asigurarea medicală, plus asistenţa unui reprezentant al companiei prin care s-a organizat plecarea. Pentru extrasezon preţurile scad până la 1.400 de euro. Tot în provincia Fethye, cuplurile care caută liniştea pot merge în paradisul verde oferit de Lotoonia Club&Hotel. Aici, o vacanţă de şapte zile costă în jur de 1.500 de euro.
Şi pentru tinerii dornici de distracţie sunt posibilităţi de vacanţă. Zona Marmaris este „înţesată” de cluburi, fiind peste 70 de astfel de locaţii. Cei care iubesc viaţa de noapte, dar vor să dispună şi de condiţii de cazare la nivel înalt pot alege Marmaris Palace, unde preţul unui sejur ajunge la 2.000-2.300 de euro.
Pentru cei cu bani mai mulţi există zona Belek, unde hotelurile de 5 stele se construiesc la tot pasul. Cele mai cunoscute dintre ele rămân Rixos şi Ela Quality Resort.