Dacă nu priveşti ceasurile lui Preziuso înainte să ajungi la „glumele” sale, rişti să crezi că te afli în faţa unui kitsch: chipul lui Bob Marley bătut în placă de aur, înconjurat de o coroană, decorat cu frunze de marijuana, sau Che Guevara ascuns sub capacul din spatele ceasului, angajat într-o partidă de sex cu o prostituată pe digul Malecon. Sunt lucruri indigeste pentru consumatorii de lux, dar Antoine Preziuso ştie că, undeva în lume, cineva apreciază asemenea amuzamente. Recent ajuns în România pentru o prezentare privată, Preziuso a rămas cu certitudinea că românii sunt un popor plin de umor.

Aţi fost un soi de copil-minune în orologerie… Povestea spune că aţi început să asamblaţi ceasuri de la 7 ani.
Am crescut printre ceasuri. Peste tot erau ceasuri, în Geneva copilăriei mele. Acasă, tata „ajusta” ceasuri, restaura pendule. Tot cartierul era plin de fabrici de ceasuri. Pe stradă găseam peste tot piese de ceas, care deveniseră jucăriile noastre tradiţionale, de la rotiţele zimţate pe care le transformam în titireze, la balansuri şi chiar mecanisme (movements) întregi. La 8 ani, într-adevăr, am demontat şi montat la loc un ceas funcţional. Tot atunci a avut loc accidentul care avea să mă aducă pe acest drum. Tatăl meu m-a atenţionat să descarc arcul ceasului înainte să descarc caseta, eu am uitat şi, evident, arcul mi-a sărit în faţă. Atunci am decis că e nevoie de mai mult, că ceasurile nu sunt doar o joacă şi că este nevoie de învăţătură. Aşa am ajuns la Ecole d'Horologerie.

„Nu «vezi» cåt e ceasul, «simţi» timpul”
Ca şef de promoţie, puteaţi să faceţi orice… De ce aţi ales seriile limitate, unicatele, luxul extrem?
Cred că de vină sunt pendulele din copilărie. Erau fascinante. Multe dintre ele conţineau piese unicat, care le făceau să devină, la rândul lor, unicate. Depinde mult şi cum te situezi tu faţă de ceasul pe care îl produci. Dacă te consideri artist, atunci faci ce face un artist, deci te gândeşti că un pictor nu pictează de două ori acelaşi tablou. La mine există şi serii de 10 piese, nu am făcut niciodată mai mult de 30 de piese într-o colecţie… Dar pasiunea mea se traduce în exemplarele unicat. De fiecare dată când construieşti un ceas, îţi proiectezi ce urmează să fie, îi vezi „trupul” şi, absolut de fiecare dată, construieşti altceva, alt fel de ceas.

Cele mai spectaculoase piese par să fie cele cu mecanismul expus, deşi fiecare în parte ar avea ceva de spus. Ce stă în spatele deciziei de a nu monta cadrane?
Am vrut ca oamenii să vadă ceasul aşa cum îl vede un orologier. Să-i pătrundă misterele, ceasul să-şi expună anatomia, fără secrete, pentru că adevărata frumuseţe a ceasurilor este înăuntru, în inima deschisă - „cuore aperto” - care face totul să funcţioneze, în amănuntul care dă precizia şi acurateţea măsurării timpului. La asta m-am gândit de multe ori şi cred că ceasul care povesteşte cel mai bine această pasiune a mea este „B-Sides”. Ceasul poate fi întors cu limbile către mână, iar capacul transparent expune mecanismul în toată splendoarea sa. Cel care poartă acest ceas are un timp al lui propriu, care i se adresează într-un mod personal. Nu „vezi” cât e ceasul, „simţi” timpul. Intimitatea dintre om şi timp devine şi mai evidentă în cazul ceasurilor unicat, pentru că acel timp, acel mecanism, acel aranjament de piese aparţin unui singur om. Cum este cazul tourbillon-ului de buzunar, un ceas care nu doar că este unic sau că este cel mai mare tourbillon de buzunar din lume, dar este, pur şi simplu, irepetabil. Un asemenea ceas nu poate fi construit de două ori, nu poate fi copiat… La fel „le tourbillon de tourbillons”. Am simţit nevoia să fac ceva ce nu s-a mai făcut niciodată, şi nici nu se va mai face, şi atunci am conceput acest ceas, cu trei tourbilloane. Unul ar fi suficient ca să anuleze efectul gravitaţiei asupra acurateţii măsurării timpului. Vă imaginaţi ce se întâmplă cu un ansamblu de trei, unde un tourbillon îl pune în mişcare pe un altul.

„Redau mesajul unei generaţii”
Cu atâta muncă de proiectare, câte ceasuri puteţi produce pe an?
În general, sub 100. Depinde mult de an, de ce anume ne hotărâm să producem… Au fost şi ani în care am construit 150 de ceasuri. Suntem opt oameni, inclusiv fiul, fiica şi soţia. Fiica este cea care a desenat arabescurile capacului de la tourbillon-ul de buzunar. A spus că aşa vede ea timpul. A existat, la un moment dat, şi o serie specială pentru Japonia, unde ceasurile sunt privite cu totul şi cu totul altfel. Această serie ar putea ajunge la 200-300 de exemplare, pentru că aici este vorba despre educarea clienţilor, nu despre conceptul nostru de orologerie.

Cum reacţionează oamenii când văd ceasurile „Omagio”, cu Bob Marley şi Che Guevara pe cadran?
Unii înţeleg, alţii nu. Dar toţi sunt surprinşi. Am ales personaje în care îmi recunosc pasiunea de a spune ce am de spus, fără niciun fel de teamă. Che a făcut un război pentru pace. Bob Marley a cântat pentru pace. Ce fac eu este să redau mesajul unui timp, al unei generaţii. Marley era zeul nostru în tinereţe, eu nu am folosit un brand când am creat acest ceas, ci un simbol. Este alt fel de a vorbi despre timp, aşa cum altfel am vorbit despre timp prin ceasurile inspirate de ceramica Antichităţii greceşti.