Neokeynesiştii văd în comprimarea PIB răul suprem, care trebuie combătut prin cheltuieli bugetare mai mari. Economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, le atrage atenţia că ceea ce nu spun în mod explicit este că datoria publică, care creşte pe seama deficitelor, va trebui plătită de generaţiile viitoare, dar chiar şi de cele actuale, printr-o combinaţie de taxe mai mari şi pensii mai mici.
Stimularea economiilor de către guverne a ajuns un fapt aproape banal, precum mersul pe jos. În ce măsură acţionează aceste stimulente asupra cauzelor care au generat criza?
Cred că, la nivel mondial, măsurile care se iau în prezent pentru stoparea crizei economice şi financiare nu se adresează cauzelor profunde ale acesteia şi, ca atare, nu reprezintă decât nişte paliative. Mai mult decât atât, anumite măsuri luate intempestiv sunt de natură a adânci anumite dezechilibre economice, a căror notă de plată nu va întârzia să vină. Mă refer îndeosebi la relaxarea politicilor monetare şi fiscale, practicată cu frenezie de unele dintre cele mai dezvoltate economii, în speranţa deşartă că astfel va fi soluţionată problema de care suferă sistemul.

Să înţelegem că intervenţia statului face mai mult rău decât bine?
Aş vrea să fac două precizări importante. În primul rând, nu sunt un libertarian, care să creadă că orice implicare a statului în economie este nocivă şi, drept urmare, ar trebui respinsă din principiu. Din contră, cred că ne aflăm la începutul unui nou ciclu economic lung, în care rolul statului în economie poate şi trebuie să crească. În al doilea rând, sunt conştient de faptul că, în prima fază a crizei, instituţiile financiare importante trebuiau să fie salvate cu orice preţ, chiar şi cu mijloace mai puţin ortodoxe. Dar, odată depăşit acest moment, continuarea politicilor de relaxare monetară şi fiscală, în numele unui neokeynesism activist, care vede statul ca pe un motor principal de relansare economică, face mai mult rău decât bine.

Ministrul german al finanţelor, Peer Steinbrück, spunea că sumele uriaşe pompate către pieţe ar putea foarte uşor să le copleşească, rezultând o inflaţie ridicată la nivel global, care s-ar putea suprapune perioadei de redresare economică. Cum comentaţi această afirmaţie?
În opinia mea, cauza profundă care a generat această criză rezidă în discrepanţa tot mai mare între cantitatea de bani emisă pe piaţă în întreaga lume în ultimii 35 de ani, pe de o parte, şi cantitatea mult mai mică de bunuri şi servicii produse în lume în aceeaşi perioadă, pe de altă parte. Din anul 1971, când administraţia Nixon a abandonat sistemul Bretton Woods (în cadrul căruia fiecare monedă naţională avea o acoperire în aur, prin mijlocirea dolarului), cantitatea de bani emisă de băncile centrale a crescut exponenţial, de circa 3 sau 4 ori mai rapid decât cantitatea de bunuri şi servicii. S-a ajuns astfel ca o cantitate mare de bani să facă literalmente înconjurul planetei, umflând alternativ preţul diverselor categorii de active. Aici vorbim fie de materii prime (inclusiv aur şi petrol), fie de acţiuni listate la bursă, fie de bunuri imobiliare (terenuri şi case) etc. Actuala criză îşi are originea în umflarea preţurilor din domeniul imobiliar, dar la fel de bine putea să o aibă în oricare dintre clasele de active enumerate. Astfel, dacă nu tratăm rădăcinile adânci ale problemei (prea mulţi bani „vânând” prea puţine active), riscăm să vedem noi şi noi crize, apărând tot mai des acolo unde te aştepţi mai puţin.

V-am întrebat anterior de inflaţia post-criză, dar cum se face că, în prezent, inflaţia mondială a cunoscut tendinţe de scădere continuă, în pofida excedentului de bani?
 În primul rând, în ceea ce priveşte producţia de bunuri, factorul decisiv care a dus la scăderea preţurilor a fost intrarea pe piaţa mondială a Chinei, cu uriaşa sa forţă de muncă lucrând pe salarii modice. Un rol similar l-a avut apariţia Indiei pe piaţa serviciilor, îndeosebi a acelor servicii care pot fi oferite prin internet. În al doilea rånd, băncile centrale şi oficiile statistice naţionale nu iau în calcul, la determinarea ratei inflaţiei, nici evoluţia pieţei imobiliare, nici pe cea a pieţei bursiere. Atunci când au fost făcute propuneri privind includerea acestor active în coşul pe baza căruia se calculează inflaţia, bancherii centrali au refuzat cu obstinaţie, fapt care a dus la iluzia călduţă a unei inflaţii îmblânzite o dată pentru totdeauna.

Guvernele cheltuiesc, stimulează şi parastimulează, dar cine va plăti, în final, nota de plată pentru datoriile pe care le fac ele acum în speranţa că economiile vor reveni pe trendul de creştere?
În ultimul timp, analizând îndeaproape argumentele aduse de economiştii neokeynesişti pentru o relaxare a politicilor monetare şi fiscale, m-am convins de falsitatea şi de nocivitatea acestora. Un prim argument neokeynesist este acela că situarea PIB în teritoriu negativ reprezintă răul suprem, care ar trebui combătut prin cheltuieli bugetare mai mari. Nu contează - susţin apărătorii acestui raţionament - faptul că datoria publică va creşte rapid, atâta timp cât este evitată prelungirea recesiunii. Ce nu se spune în mod explicit este că datoria publică astfel crescută va trebui plătită de generaţiile următoare, dar chiar şi de cele actuale, printr-o combinaţie de taxe mai mari şi pensii mai mici. Ca atare, mie mi se pare că o asemenea „rezolvare” a ieşirii din criză este profund necinstită din punct de vedere moral şi ineficientă din punct de vedere economic. Vedeţi în acest sens „explozia” datoriei publice în ţări precum Statele Unite, Marea Britanie etc., pe de o parte, dar şi prudenţa manifestată de ţări precum Germania, pe de altă parte.
Un alt argument neokeynesist este acela că, în condiţiile retragerii sectorului privat din activitatea economică, statul ar trebui să intervină şi să-i ia locul, prin lansarea de comenzi guvernamentale, pentru a împiedica distrugerea de bani care ar avea loc fără această intervenţie. Dar ceea ce se pierde din vedere este tocmai rolul auto-regulator al economiei de piaţă, care prin distrugerea de bani încearcă să restabilească echilibrul dintre bani (prea mulţi) şi active (prea puţine). Împiedicând acest rol auto-regulator al pieţei, statul nu face decât să pregătească următoarea criză, în domeniul materiilor prime, al acţiunilor bursiere, sau oriunde altundeva. Îmi dau seama că, pentru politicieni, a lăsa să fie distruşi bani reprezintă un act de mare curaj, pentru că populaţiile sărăcite nu votează cu mare drag. Dar adevărul este că noi toţi, americani, chinezi, români sau zimbabweeni, dispunem în acest moment de active supra-evaluate, adică suntem mai bogaţi „pe hârtie” decât ar trebui să fim în realitate. Unii cu mult mai bogaţi, alţii cu puţin mai bogaţi, dar toţi mai bogaţi decât ar dicta realitatea economică. Odată conştientizat acest fapt, rămâne întrebarea: Ce facem? Continuăm să trăim într-o iluzie (ba o mai şi amplificăm printr-o intervenţie statală) sau lăsăm piaţa să îşi manifeste rolul auto-regulator, aducându-ne pe fiecare acolo unde ne e locul? Eu, unul, prefer categoric cea de-a doua variantă.
Un ultim aspect care adesea se pierde din vedere de către susţinătorii politicilor neokeynesiste este acela că în anii ’30 respectivele politici au început să fie aplicate abia de prin 1932, adică după ce timp de trei ani Marea Criză curăţase o mare parte din „putreziciunile” din economie. Or, a aplica astfel de politici acum, când criza nu i-a separat încă pe câştigători de perdanţi, ar însemna menţinerea putrefacţiei în organismul economiei mondiale şi chiar protejarea ei.

Unde se află România în acest moment vizavi de toată această discuţie?
După cum vedem, o clasă antreprenorială expertă în a exploata slăbiciunile statului face presiuni tot mai mari pentru acordarea de facilităţi fiscale. Pe aceştia nu-i mână decât interesul propriu şi nu-i interesează deloc eventuala agravare a dezechilibrelor macroeconomice care ar rezulta dacă li s-ar da satisfacţie. Ca atare, cred că Guvernul român ar trebui să fie cât mai puţin activist cu putinţă şi, din fericire, acordul cu FMI nu lasă prea mult loc de manevră în acest sens. Personal, cred că România ar fi putut trece prin această criză cu fruntea sus, similar Cehiei sau Poloniei, dacă nu şi-ar fi legat singură de picioare trei pietre de moară (complet inutile) în anul 2008. Este vorba de deficitul bugetar de 5,4% din PIB, cel mai mare din UE (după şapte ani consecutivi în care România respectase criteriul deficitului bugetar situat sub 3% din PIB), de deficitul de cont curent de 12,3%  din PIB, al cincilea ca mărime din UE (perceput ca nesustenabil de investitorii externi), respectiv de ritmul de creştere a creditului neguvernamental, care a atins în vara anului trecut circa 60% creştere anuală, fiind la acel moment cel mai înalt din UE. Aceşti trei indicatori au făcut un mare rău României, în condiţiile creşterii aversiunii faţă de risc a investitorilor străini şi a existenţei unui cont de capital complet liberalizat. Politicile fiscale şi salariale pro-ciclice au amplificat fenomenul de supraîncălzire al economiei, care oricum creştea peste potenţial, iar acum trebuie să plătim factura pentru acele excese. Important este însă faptul că două dintre cele trei probleme semnalate sunt pe cale să se corecteze: nici deficitul extern, nici creşterea creditării nu mai sunt excesive în prezent. Rămâne însă a treia „piatră de moară” care penalizează România în percepţia investitorilor străini, şi anume deficitul bugetar încă foarte mare. În acest context, cei care acuză Guvernul pentru „insuficienta” relaxare fiscală denotă că trăiesc într-o lume paralelă, neavând un minim de cunoştinţe despre comportamentul unei economii mici şi deschise într-un context globalizat.

În ce măsură e BNR responsabilă pentru creşterea excesivă a creditului?
În aceeaşi măsură în care poliţia rutieră care pune radare şi percepe amenzi pentru viteză excesivă este răspunzătoare de faptul că încă se mai produc accidente. În ultimă instanţă, decizia de a rula cu viteză excesivă (şi asumarea riscurilor ataşate) este una ce ţine de conducătorul auto, la fel cum decizia de a da credite cu buletinul (cu toate riscurile pe care le implică) aparţine băncilor comerciale. Ilustrativ este faptul că, în condiţiile în care anul trecut, din ianuarie până în august, BNR a majorat dobânda de politică monetară cu 2,25%, creditul nu a dat vreun semn de temperare. În mod simetric, acum, când BNR relaxează prudent condiţiile monetare, puţine bănci sunt dispuse să reia creditarea, deoarece au încă proaspete în memorie riscurile la care s-au autoexpus în trecutul apropiat.
Ca o concluzie, cred că vom putea aştepta o schimbare de comportament din partea tuturor actorilor economici (firme, bănci, stat, populaţie) doar dacă lecţiile prezentei crize vor fi fost învăţate. Altfel, nu va fi decât una dintr-un lung şir de crize, care se vor succeda tot mai des, fără ca lumea să înveţe nimic. Iar pentru ca învăţarea să poată avea loc, intervenţia statală ar trebui să fie cât mai limitată, astfel încât cei care au comis excese să plătească pentru ele.