Nu ştiu dacă termenul din titlu exista deja sau l-am inventat eu. Am intenţionat să fie un antonim la „falocraţie”. S-ar putea ca, lingvistic vorbind, să fie greşit. Dacă e greşit, aştept, stimaţi cititori, corecturile dumneavoastră! Iarăşi nu ştiu dacă fac, sau nu, o greşeală de „corectitudine politică”. Nu aş vrea ca titlul şi/sau cele ce urmează mai jos să fie considerate ofensatoare pentru femei în general sau pentru persoanele care luptă împotriva discriminărilor. Cred, din tot cugetul, că nu există o „superioritate masculină” (sau feminină). Sunt, de asemenea, categoric împotriva stereotipurilor de genul „femeile, la cratiţă!”. Constatările din acest articol sunt legate strict de anumite persoane, mai precis de imaginea publică a anumitor persoane.
Aapărut la noi (o fi şi prin alte părţi, nu ştiu!) obiceiul de a folosi sexul ca argument. Atenţie! Această propoziţie nu se referă la relaţii sexuale - fie ele „potrivite” sau „nepotrivite”. Ea se referă doar la exhibarea ostentativă a apartenenţei la un anume sex ca merit pentru care se ocupă o funcţie publică! Nu e vorba de preacurvie, ci de exhibiţionism! De la „numărătoarea ouălor” până la „cel mai blond ministru”! Eu consider că serviciul public ar trebui să fie cât mai „asexuat”. Altminteri, riscăm să distorsionăm sensul profund al democraţiei şi să ne reîntoarcem la tribalism.
Numele nu este „un brand”
Dar, până atunci, să revenim în stricta actualitate!
Săptămâna trecută, toate publicaţiile, clasice sau electronice, au forfecat cu frene-zie unul sau altul dintre elementele campaniei şi/sau succesului Elenei Băsescu. De la „tabla lui Manţog” până la euforia victoriei la restaurantul Pescăruş. Să recunoaştem că e dificil să fii copil (major) de politician în România! Dacă nu faci nimic, lumea te critică, dacă faci ceva, aşijderea! Elena Băsescu are însă nişte antecedente care se contabilizează la rubrica „puncte slabe”!
Mai întâi, numele. Şi ea, dar, mai grav, tot PD-L-ul, au considerat (şi consideră!) că numele e un „brand”. Total fals! Sau, mai precis, fiecare individ intrat în politică ar trebui să ajungă un „brand”. În sine, numele „Băsescu” nu promite şi mai ales nu garantează nimic! Nici „Năstase” sau „Bush” sau „Obama”. („What’s in a name?” se întreba, în balcon, Julieta!) În istoria României există „Brătienii” tocmai pentru că fiecare dintre ei a fost foarte diferit şi şi-a construit o competenţă începând „de jos”. Dar PD-L a preluat-o pe „EBA” nu pentru a o trimite la „munca de jos”, ci ca pe „fata lu’ tata”, expresie folosită de însăşi persoana în cauză.
Apoi sunt „fiţele”. Un partid e un fel de armată. La intrare, îţi dai jos ţinuta civilă, te tunzi şi îmbraci o „uniformă”. Adică accepţi, pentru început, o depersonalizare. EBA, vrem, nu vrem, este, prin comportament şi accesorii, parte a unui grup care nu are de-a face cu politica. Modă, cluburi, maşini scumpe. Asta nu e neapărat de condamnat! Dar, pentru a reprezenta o ţară care trăieşte aproape de pragul sărăciei, e necesară o renunţare. Şi reală, dar şi simbolică! Aşa ceva nu a fost şi nici nu se arată a fi prea curând.
Revenind la comentariile presei de săptămâna trecută, firesc, ele sunt categoric negative şi îi afectează şi pe Traian Băsescu şi PD-L-ul. Contează mai puţin ce a scris un ziar sau altul. Din toate, ca într-un mozaic, se desprinde o imagine compozită.
Prima trăsătură care se impune este alăturarea de Nicu Ceauşescu. „Devenirea” ei politică a fost îndeplinită cu aceleaşi mijloace cu care a fost promovat fiul cel mic al dictatorului. Diferenţa e că pe vremea lui Nicu nu era presă şi el nu avea ocazia să apară, ca personaj de sine stătător, în mass-media.
Abia din acest moment, Elena Băsescu are o problemă! Acum, punctul ei cel mai slab este că nu se poate abţine: e convinsă că merită, prin sine, ceea ce are! De aici va urma o nesfârşită serie de năstruşnicii intelectuale, logice sau lingvistice, debitate cu serenitate şi siguranţă, oriunde şi oricând, în faţa microfoanelor sau camerelor de luat vederi. (Într-un fel, marele noroc al Ebei este intrarea în PE a cuplului Vadim-Becali. Aceştia atenuează efectul de „mandat nepotrivit”.)
E foarte probabil că persoanele care se ocupă cu comunicarea îi vor fi spus - Ebei sau fericitului tată - că e cazul ca domnişoara să tacă pentru o perioadă. La primirea mandatelor de europarlamentar, camerele TV au surprins-o luând-o efectiv la fugă la apropierea unor jurnalişti. Prin urmare, ea a fost bine instruită să nu mai dea, cel puţin o vreme, ochii cu presa. Va fi însă destul de dificil pentru ceilalţi lideri PD-L, invitaţi la emisiuni, să răspundă unor întrebări legate de EBA!
A doua trăsătură este incredibila slugărnicie a partidului! Un efect previzibil va fi amplificarea „baronizării” în PD-L. Dacă poziţia în partid este legată (ca imagine!) de „prestarea omagiului”, atunci aceste „omagii” îi scutesc pe baroni de alte obligaţii (de imagine, dar, din aproape în aproape, şi de alte tipuri de obligaţii).
Aroganţă şi suficienţă agresive
În fine, a treia trăsătură este aceea a ce numeam „ginecocraţie”.
Numele Elenei Udrea, al Monicăi Iacob Ridzi, al Robertei Anastase, al Ralucăi Turcan sunt mult prea vehiculate în aceste zile! (Iar presa îşi va aduce aminte şi de mai „bătrânele” Anca Boagiu sau Sulfina Barbu.) Fiecare dintre doamnele pomenite, într-un fel sau altul, este legată de preşedinte şi de numele fiicei lui. Ultima din club este Ana Maria Pătru! Care e la fel de arogantă ca Elena Udrea sau Monica Iacob Ridzi, dar nu beneficiază de poziţia politică a acestora. Ana Maria Pătru va deveni un simbol foarte „tare” al „omului de casă” al taberei prezidenţiale. Va fi mai rău decât Ilie Botoş sau Ioan Amărie! Pe scurt, apariţiile publice ale acestor doamne transmit mesajul: „Suntem femei, deci merităm!” „Ale preşedintelui” se subînţelege!
„Aroganţă şi suficienţă agresive” este expresia ce defineşte cel mai bine apariţiile acestor personaje. Inflaţia de declaraţii, interviuri şi comentarii va afecta profund, în timp, PD-L! Românii sunt conservatori şi înghit greu femeile cu tupeu despre care se ştie sau se spune că au intrat în viaţa publică ajutate de bărbaţi. (Singurul tip de femeie-politician care, în România, scapă de acest risc de imagine este cel reprezentat de Monica Macovei sau Renate Weber - personaje „des-feminizate”.)
Am urmărit, pe Antena 3, o emisiune „Sinteza zilei” în care erau invitaţi Viorel Hrebenciuc, Alina Gorghiu, Mugur Ciuvică, Oana Dobre şi Monica Iacob Ridzi. Toată emisiunea, doamna ministru al tineretului a apărat „cauza” partidului şi a Ebei. E drept, ceilalţi invitaţi au atacat-o continuu şi nu au fost deloc prietenoşi cu dna ministru. Dar am fost şocat nu atât de modul în care evita să răspundă la întrebări incomode, nu atât de afirmaţiile fără acoperire, nu atât de lipsa de decenţă cu care o lăuda pe Eba. Am fost şocat de agresivitatea fără suflet şi fără îndoieli! Sunt de acord că stilul dubitativ nu este cel potrivit pentru un lider, dar stilul dnei Iacob Ridzi mi-a adus aminte de fotografiile cu femeia-torţionar de la Abu Ghraib.
Desigur, e greu să te impui într-o lume dură şi violentă (cel puţin verbal) aşa cum este lumea politică! Dar pericolul cel mare care planează asupra acestei întregi scene este „sălbăticirea”, îndepărtarea de oameni.
Dar aceste impresii induse de media le vor afecta categoric şi pe celelalte femei care sunt persoane publice! În toate partidele sunt politicieni-femei care au fost, pe drept sau nu, subiecte de scandal: Adina Vălean, Ana Birchall etc. Dar publicul larg nu va (mai) face nicio diferenţă între aceste femei-politician şi personaje gen Mihaela Rădulescu, Adriana Bahmuţeanu sau Monica Columbeanu. Paradoxal, poate, cele din urmă sunt însă la „locul lor” acolo unde se află, în spaţiul public. Ele se prezintă şi se reprezintă ca femei, nu ca femei-politicieni!
