Decizia Adunării Generale a Acţionarilor de la ArcelorMittal Galaţi de a închide Uzina Cocsochimică şi de a renunţa la fluxul integrat de producere a oţelului nu are nicio legătură cu criza economică mondială şi cu scăderea cererii internaţionale de oţel. Pentru a nu investi, aşa cum s-a angajat în contractul de privatizare, cel puţin 100 de milioane de dolari în cele trei baterii de cocs care au mai rămas în funcţiune la Sidex şi pentru a evita sancţiunile pentru neîndeplinirea obligaţiilor de mediu, reprezentanţii ArcelorMittal au decis să renunţe la Uzina Cocsochimică şi să disponibilizeze cel puţin 1.500 de oameni. Următoarea mişcare a indienilor ar fi trecerea de la fluxul integrat la fluxul electric, care va funcţiona atâta vreme cât se va tăia fierul vechi din secţiile desfiinţate. Acelaşi procedeu l-au urmat şi alte combinate siderurgice din România, în urmă cu câţiva ani, astfel că producţia internă de oţel s-a redus de la 15 milioane de tone în 1989 la cel mult 3 milioane de tone în prezent.
În cazul Sidex Galaţi, ca şi în cazul altor privatizări făcute „pe picior“ în România, greşelile încep să se răzbune. Neputincios, statul român asistă acum la transformarea industriei autohtone într-o mare afacere imobiliară sau, în cel mai rău caz, la dispariţia ei. Pentru bruma de bani încasată din privatizarea celui mai mare combinat siderurgic din această parte a Europei, statul a pierdut cel puţin două miliarde de dolari, reprezentând ajutorul de stat, ştergerea datoriilor sau a penalităţilor. Colac peste pupăză, din combinatul de la Galaţi vor rămâne, în cel mai bun caz, nişte oţelării electrice în care se vor realiza doar produse cu valoare adăugată mică (tablă groasă), strategia de viitor a grupului ArcelorMittal excluzând Sidex-ul din rândul capacităţilor importante. Aşa s-a întâmplat şi la Combinatul Siderurgic de la Hunedoara, unde autorul restructurării a fost chiar actualul ministru al finanţelor, Gheorghe Pogea, aşa s-a întâmplat şi la Combinatele Siderur-gice de la Reşiţa şi Călăraşi, care au rămas simple anexe pentru restul uzinelor din alte ţări, deţinute de grupurile internaţionale venite şi în România. Graba cu care indienii de la ArcelorMittal vor să desfiinţeze Uzina Cocsochimică nu este deloc întâmplătoare. În luna iulie a acestui an, Comisia Europeană va analiza dosarul siderurgiei româneşti, respectiv obligaţiile pe care ni le-am asumat în Tratatul de Aderare. Dacă se va considera că aceste obligaţii au fost îndeplinite, ajutorul de stat acordat de statul român acestui sector va fi acceptat de Comisia Europeană. În caz contrar, cele aproape două miliarde de dolari, reprezentând ajutorul de stat, vor trebui returnate. Or, în cazul Sidex, ajutorul de stat a fost de 1,1 miliarde dolari. Mai mult, rămaşi în urmă cu investiţiile de mediu şi cu povara altor investiţii ce derivă din contractul de privatizare, indienii de la ArcelorMittal nu mai sunt dispuşi să investească la Galaţi, pe motiv că piaţa oţelului s-a redus puternic din cauza crizei economice. Soluţia găsită este cât se poate de simplă: distrugerea combinatului.

Pomana nu ne-a folosit la nimic
Sidex Galaţi a fost privatizat în 2001, în timpul guvernului Năstase. Ridicolul sumei încasate pentru combinat a fost pus pe seama pierderilor mari pe care acesta le înregistra la vremea respectivă şi pe seama ineficienţei lui. Nu s-a spus niciodată că acele pierderi nu erau altceva decât rezultatul căpuşării combinatului de sutele de firme şi firmuliţe ale potentaţilor vremii. Concret, pentru 87% din pachetul de acţiuni de la Sidex, patronul grupului indian Mittal Steel, Lakhsmi Mittal, a plătit statului român în jur de 70 de milioane de dolari. În realitate, nici această sumă nu a fost achitată integral, căci un proces pe care Sidex l-a avut cu una dintre firmele-căpuşă înainte de privatizare a fost pierdut ulterior, ceea ce a obligat statul român să returneze către noul proprietar nu mai puţin de 25 de milioane de dolari. Aşadar, Sidex s-a vândut pe aproximativ 50 de milioane de dolari. În acelaşi timp, Mittal s-a angajat să aducă, după privatizare, capital de lucru în valoare de 100 de milioane de dolari şi să investească la Sidex 350 de milioane de dolari pentru modernizare. Ca să atingă această performanţă, statul român a şters datorii ale combinatului de 600 de milioane de dolari şi a creat o serie de facilităţi noului proprietar la plata impozitului pe profit (scutire de plată pe o perioadă de cinci ani) sau la plata obligaţiilor către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale (scutire de la plată pe o perioadă de trei ani). De asemenea, acelaşi stat a pompat în Sidex 1,1 miliarde de dolari sub forma ajutorului de stat. La numai trei ani după privatizare, in-dienii de la Mittal au reuşit să obţină un profit la Sidex de 450 de milioane de dolari, pentru ca şi în anii ce au urmat acesta să se situeze între 150 şi 300 de milioane de dolari. Efortu-rile nu au fost mari deloc, căci nu-mai din eliminarea firmelor-căpuşă şi din disponibilizarea a peste 15.000 de angajaţi Sidex a devenit rentabil. Şi la acest din urmă capitol statul român a fost driblat de către indieni, căci în contractul de privatizare se specifica foarte clar că pe o perioadă de cinci ani nu se pot face disponibilizări colective. Noul patron a găsit însă o formulă inedită şi a dat oamenii afară prin „disponibilizări voluntare“. Procesul este şi acum în plină desfăşurare.

AVAS pare să nu joace cartea ArcelorMittal
Să revenim însă la desfiinţarea Uzinei Cocsochimice şi a fluxului integrat. Înainte de a vorbi de respectiva decizie se impune să amintim că austriecii de la Voest Alpine, care intenţionează să construiască în zona Mării Negre (foarte probabil chiar în România) un combinat siderurgic cu o capacitate de 5 milioane tone oţel/an, au în vedere tehnologia pe baza fluxului integrat şi în niciun caz a fluxului electric. Contractul de privatizare a Sidex nu a fost desecretizat nici până în ziua de azi, în ciuda presiunilor făcute de o serie de oameni politici. Aşadar nu se ştie cu precizie dacă, în baza contractului de privatizare, indienii de la Arce-lorMittal au voie să distrugă Uzina Cocsochimică. De altfel, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) a trimis zilele acestea o comisie de control la Galaţi, pentru a analiza îndeplinirea obligaţiilor post-privatizare, şi, în funcţie de concluziile acestei comisii, se va analiza posibilitatea încheierii unui act adiţional la contractul de privatizare. Preşedintele AVAS, Mircea Ursache, a declarat însă că Autoritatea va impune ArcelorMittal respectarea a două condiţii: volumul investiţiilor asumate iniţial să rămână neschimbat şi destinaţia investiţiilor să rămână neschimbată. În acest caz, desfiinţarea Uzinei Cocsochimice ar putea să cadă, căci aceasta face parte din activele de bază ale combinatului. AVAS mai precizează, şi probabil că ştie de ce, că în situaţia în care ArcelorMittal se angajează să investeas-că într-o nouă Uzină Cocsochimică, de un nivel tehnologic superior, atunci Autoritatea va sprijini acest proces. Numai că indienilor nici nu le trece prin cap să investească sute de milioane de dolari într-o nouă uzină. Dimpotrivă, ei au anunţat că o vreme vor importa cocsul necesar producţiei de la un alt combinat deţinut de ei în Polonia. Dacă luăm în considerare numai costurile cu transportul cocsului, este cât se poate de clar că acest import nu este rentabil. Dar, dacă ţinem seama de planurile cu bătaie lungă ale celor de la ArcelorMittal, atunci lucrurile se schimbă.

Unde dai şi unde crapă
Deşi ar trebui să ţină cu dinţii de ultimul mare combinat siderurgic din România, fie şi numai pentru faptul că acesta are o contribuţie semnificativă la PIB-ul ţării, Guvernul pare a face jocul indienilor de la ArcelorMittal. Altfel spus, preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), Petre Lificiu, declara zilele trecute că o parte din energia electrică pe care România o exportă ar trebui direcţionată către Sidex Galaţi şi către alte unităţi siderurgice care nu pot să plătească preţurile actuale ale energiei. Inclusiv prim-ministrul Emil Boc a recunoscut că ia în considerare furnizarea de gaze naturale exclusiv din producţia internă (mai ieftine) pentru combinatele siderurgice, astfel încât ele să poată depăşi situaţia de criză. Exact asta le lipseşte celor de la ArcelorMittal, în ideea în care vor reuşi să închidă uzina de cocsificare. De altfel, energia electrică ieftină ar putea fi un avantaj doar de scurtă durată pentru combinatul de la Galaţi, în condiţiile în care s-ar dori menţinerea producţiei la 4-5 milioane tone oţel/an. Din cauza efectelor crizei economice, în momentul de faţă prognoza de producţie pentru 2009 la Sidex este de circa 1,2 milioane tone oţel/an, ceea ce duce obligatoriu combinatul sub pragul de rentabilitate. Ce alt argument mai puternic decât acesta ar avea indienii pentru reducerea costurilor şi, în final, chiar a închiderii combinatului?