Numeroşi colegi de breaslă şi o bună parte a presei au tresărit recent extaziaţi când l-au auzit pe Joseph Stiglitz vorbind despre criză şi despre România. Keynesianismul - în ciuda justificărilor teoretice mai noi (gen echilibre multiple, asimetrie informaţională, externalităţi), care punctează mai mult la impresia artistică - a rămas Nirvana economics, un basm despre cum ingineria socială şi planificarea economică pot spori bunăstarea generală. Dacă ar fi adevărat că guvernul poate creşte nivelul de trai prin simpla emisiune de bani, atunci omenirea ar fi scăpat de mult timp de sărăcie.

Î n general, cei mai experimentaţi dintre economişti câştigă premiul Nobel. Despre (i)relevanţa premiilor Nobel şi despre modul părtinitor în care sunt acestea acordate s-a scris îndeajuns. La câţi economişti au primit această distincţie de-a lungul timpului, dacă ea ar fi însemnat ceva, atunci omenirea nu ar mai fi trebuit să treacă printr-o criză de genul celei pe care o experimentăm astăzi. Acordarea premiului ar trebui să consfinţească progresul ştiinţei, capacitatea acesteia de a îmbunătăţi viaţa oamenilor. La câte crize am cunoscut în ultima vreme, nu mi se pare că economiştii au progresat prea mult faţă de secolul trecut. Iar dacă numeroase turbulenţe s-au produs în ţări din lumea a treia, unde barbarii secolului XX nu prea au chef să intre în vreo bibliotecă, dezechilibrele de care vorbim au avut loc şi în ţările dezvoltate, civilizate, unde politica economică se face, cel puţin teoretic, după o bază ştiinţifică şi unde sfatul economiştilor este ascultat.
În ciuda circumspecţiei cu care ar trebui să privim acordarea Nobelului, numeroşi colegi de breaslă şi o bună parte a presei au tresărit recent extaziaţi când l-au auzit pe Joseph Stiglitz vorbind despre criză şi despre România. Stiglitz, căruia prin acordarea unui Nobel i s-a „reparat onoarea“ boţită de debarcarea nu tocmai amiabilă din funcţia de economist-şef al Băncii Mondiale în anul 2002, trece drept un economist serios.

Într-adevăr, acum este la modă, mai mult ca niciodată, să te numeşti economist pragmatic, tehnocrat, expert lipsit de veleităţi ideologice. În momente de criză există o categorie de economişti care speculează rapid oportunitatea de a se organiza într-un segment de nişă, pozând serioşi sub titulatura de „specialist“ şi pregătindu-şi ascensiunea mediatică blindaţi cu hainele lucioase, dar false ale imparţialităţii, neutralităţii şi neimplicării ideologice.
Aceste persoane dau pe spate cititorii plictisiţi de dezbaterile politice cu atitudinea lor superioară de apostoli ai economiei, de oameni care „în pătrăţica lor“ chiar „ştiu despre ce este vorba“. Ei ne oferă soluţii realiste, nu viziuni filosofice. Şi sunt consideraţi poate cei mai respectabili membri ai breslei - un soi de economişti „corecţi politic“.

Întoarcerea la schemele intervenţionist-socialiste

Totul este însă doar de faţadă. Nu am văzut zilele astea niciun  „independent“ care să sesizeze avantajele soluţiilor bazate pe piaţă, pe proprietate privată şi liberă concurenţă. Toţi „independenţii“ susţin schemele intervenţionist-socialiste pe care le propun colegii lor cu mai multă limpezime cerebrală. Luaţi, de exemplu, cazul lui Daniel Dăianu - poate cel mai cunoscut economist de la noi. Citiţi câteva din articolele sale, precum „Criza financiară internaţională şi căderea fundamentalismelor“, „Dezavuarea fundamentalismelor în economie“, „Criza de încredere şi capcana lichidităţii“ şi, în caz că mai aveţi nelămuriri în legătură cu evidenta neimplicare doctrinară a autorului, „Keynes, nu Marx revine“. Apoi citiţi scrierile lui Joseph Stiglitz, precum „Financial hypocrisy“, „The Triumphant Return of John Maynard Keynes“ şi (cum altfel?) „Turn left for growth“.

Celor mai tari de inimă le recomand şi editorialele lui Paul Krugman din „The New York Times“, la libera alegere, dar cu măsură, pentru că exhibiţionismul intelectual dăunează grav înţelegerii economiei. Apoi decideţi singuri dacă între ideile promovate de autorii sus-menţionaţi există vreo diferenţă. Dacă vi se pare prea mult de citit (recunosc că la sfârşitul lecturii această senzaţie ar fi cumva îndreptăţită), ce au de spus aceşti economişti este rezumat foarte clar de cunoscutul editorialist de la „Financial Times“, Martin Wolf, într-un articol al cărui titlu nu lasă loc la comentarii - „Keynes offers us the best way to think about the financial crisis“.

Pe scurt, abordarea pe care o manifestă economiştii sus-menţionaţi conţine următoarele trei elemente:

În primul rând, „nu trebuie să tratăm economia ca pe o chestiune morală“ (Wolf) şi, astfel, să ne ferim să ne poziţionăm clar în una din cele două tabere ideologice care acuză, respectiv apără capitalismul. Adevă-rul trebuie să fie undeva la mjiloc. Prin urmare, trebuie să pornim în căutarea lui „cu o minte deschisă şi pragmatică... ieşind din prizonieratul fundamentalismului de piaţă“ (Dăianu).

În al doilea rând, noţiunea de „piaţă eficientă“ este înşelătoare - „o ipoteză unilaterală/extremistă“ (Dăianu) - deoarece „pieţele libere nu funcţionează bine... eşuează, chiar în mod dezastruos... iar corecţiile nu se produc într-un interval de timp convenabil“ (Stiglitz, 2008b).

În al treilea rând, „dacă admitem că pieţele nu sunt perfecte, apare problema unei intervenţii de ultimă instanţă pentru a salva sistemul“ (Dăianu); „niciun guvern nu poate sta degeaba în timp ce ţara se scufundă în recesiune“ (Stiglitz). Aşa că n-ar fi rău să-l dezgropăm pe Keynes şi să schimbăm puţin direcţia; dacă nu putem să sugrumăm piaţa liberă cu totul printr-un program de tipul New Deal, măcar să creştem cheltuielile bugetare şi să facem mai multă inflaţie.

Activismul economic nu creează locuri de muncă

Caracterizând succint tezele de mai sus, să spunem că ele sunt old news. Keynesianismul - în ciuda justificărilor teoretice mai noi (gen echilibre multiple, asimetrie informaţională, externalităţi), care punctează mai mult la impresia artistică - a rămas Nirvana economics, un basm despre cum ingineria socială şi planificarea economică pot spori bunăstarea generală. Dacă ar fi adevărat că guvernul poate creşte nivelul de trai prin simpla emisiune de bani, atunci omenirea ar fi scăpat de mult timp de sărăcie. Degeaba se grăbesc autorităţile să tipărească bani. Bancnotele nu se pot transforma prin bagheta magică a băncii centrale în active reale (case, maşini, frigidere etc.). Inflaţia nu este nicidecum o cură pentru însănătoşirea economiei, ci o formă de redistribuire. Ea este promovată nu pentru binele general, ci, după cum recunoaşte un keynesian notoriu, pentru că non-intervenţia statului „este apreciată ca fiind prea păguboasă pentru votanţii şi susţinătorii financiari ai campaniei“ celor aleşi. Se face inflaţie pentru simplul motiv că este rentabil politic.

Dacă susţinătorii pieţei libere fac dovada unui dogmatism intelectual inacceptabil şi „nu sunt luaţi în seamă în lumea bună a finanţelor“ (!), atunci ce li se mai poate reproşa intervenţioniştilor recunoscuţi, precum Bradford DeLong, care afirmă: „Reţeaua financiară care a existat în vara anului 2008 a fost rezultatul a milioane de calcule conform cărora guvernul SUA garantează, de fapt, datoria fiecărei bănci şi instituţii cvasi-bancare din America“ - că au pactizat cu inamicul?!

Nu este o dovadă de încrâncenare ideologică să spui că programele de cheltuieli ale guvernului nu pot crea locuri de muncă. Orice cheltuială trebuie finanţată; pentru fiecare companie sau activitate subvenţionată de guvern există câte o companie sau activitate care este taxată cu o sumă echivalentă. Investiţiile publice nu reprezintă „ceva“ peste investiţiile private, pentru că resursele şi locurile de muncă nu cad din cer, prin bunăvoinţa divină a conducătorilor politici; cheltuielile statului nu produc decât un efect de dislocuire în cadrul cererii şi, mai departe, distorsionează structura de producţie. Impresia contrară poate fi la modă, dar este ilogică. Este uimitor cum alegaţiile politicienilor şi sfătuitorilor acestora continuă să aibă o priză atât de mare la public, în ciuda dezastrului economic pe care activismul industrial/fiscal/monetar l-a produs pretutindeni în lume. O mare parte a publicului a ajuns să creadă în binefacerile inflaţiei şi alocării centralizate a resurselor exclusiv datorită eficienţei propagandei intervenţionist-socialiste. Paul Johnson - respectatul istoric - afirma despre New Deal (proiect politic atât de apreciat astăzi) că dacă a produs ceva, atunci acesta a fost un imens succes de relaţii publice. Şi acest rezultat este întreţinut datorită lipsei de apetit a multora dintre discipolii de astăzi ai economiei pentru cunoaştere veritabilă.

În fine, mi se pare mai deplasat să considerăm că „în viaţa reală, cei care decid (autorităţile - n.r.) au o înţelegere mai bună a metabolismului unei economii“ (Dăianu) decât să acceptăm ideea că funcţionarii statului nu dispun nici de cunoaşterea necesară pentru alocarea optimă a resurselor, nici de stimulentele necesare pentru a acţiona în beneficiul societăţii şi - presupunând totuşi că guvernanţii sunt din punct de vedere moral şi intelectual cei mai buni membri ai societăţii - nici de posibilitatea de a planifica raţional economia (deoarece dispariţia proprietăţii private duce la dispariţia calculului economic).

Puteţi comenta pe blogul autorului, www.logec.ro.