PIB-ul României a înregistrat după primul trimestru una dintre cele mai mari scăderi din UE, dar va trebui să mai aşteptăm o săptămână pentru a afla care sunt sectoarele ce i-au amplificat ori atenuat reculul. În lipsa datelor detaliate, nu ne rămâne decât să apelăm la surse conexe de informaţii. Piaţa românească a construcţiilor a avut în martie una dintre cele mai reduse scăderi din UE (-2,1%). Iar dacă mai punem la socoteală că această scădere a survenit după creşteri masive în ianuarie (14%) şi februarie (6,3%) - care au sfidat, practic, dinamicile celorlalte state din spaţiului comunitar - s-ar putea trage concluzia că sectorul construcţiilor s-a plasat pe plus în trimestrul întâi din 2009 ca şi contribuţie la PIB, ceea ce a compensat, într-o anumită măsură, evoluţiile negative de la industrie sau comerţ.

Credite, doar cu pistolul la tåmplă
Dacă e să intrăm în detalii, se observă că, în interiorul sectorului, construcţiile rezidenţiale sunt cele care au performat. Dar întrebarea este: cui au fost vândute noile locuinţe, având în vedere că principalul vehicul de desfacere - creditul ipotecar - s-a găsit într-o situaţie de cvasiblocaj în această perioadă? Probabil că nimănui, însă dezvoltatorii au trebuit să  finalizeze imobilele pentru a spera că le vor vinde, ceea ce i-a făcut să cheltuiască din capitalul acumulat anterior, jucând pe cartea revenirii cererii, în paralel cu dezgheţul creditului ipotecar.
Din păcate, clienţii îi ocolesc în continuare. Cum ne dăm seama de acest lucru? Din discursul din ce în ce mai nervos al politicienilor. Premierul Boc şi-a încordat „arcul“ spre bănci şi le-a ameninţat cu supraimpozitarea profiturilor, celebra taxă Robin Hood: „Dacă băncile străine (...) nu vor înţelege că au fost la bine alături de români, adică au obţinut profituri extrem de importante (...), iar acum, când vremurile sunt dificile, vor povara crizei numai pe umerii românilor şi să-şi retragă banii (...), avem posibilitatea să aplicăm mai multe măsuri (...) precum acea taxă Robin Hood“.
După care, indică şi ce să facă băncile cu banii pe care să nu-i retragă: procesul de creditare ar putea fi relansat începând cu lunile iunie-iulie, după ce BNR va adopta o serie de reglementări specifice. Iar banca centrală nu-l contrazice, guvernatorul Isărescu afirmând că reducerea rezervelor minime va fi legată de modul în care băncile reiau creditarea „sănătoasă“ în valută, adică a împrumuturilor pe termen lung pentru firmele care exportă sau importă şi a creditelor ipotecare pe termen lung.

Patriotism cu iz de speculă imobiliară
Pe baza celor spuse până acum se poate avansa următoarea ipoteză de lucru. În momentul în care cursul a dat primele semne de creştere, spre sfârşitul lui 2007, preţul în euro al caselor a început să stagneze la niveluri înalte, ceea ce s-a văzut în cea mai mare parte a anului 2008. Apoi, când leul s-a depreciat masiv în primele luni din 2009, preţurile imobilelor s-au dus puternic în jos. Între 3,2 şi 4,3 lei/euro e o diferenţă de peste 25%. Cu procentaje similare s-au redus şi preţurile locuinţelor noi. Dezvoltatorii imobiliari n-au activat însă maşinăria de „lobby“ politic decât atunci când cursul a înce-put să scadă. De ce? Pentru că până atunci nu pierduseră: între un imobil care costă 100.000 de euro la un curs de 3,2 lei/euro şi unul de 75.000 de euro la 4,3 lei/euro, nu e nicio diferenţă, tot 320.000 de lei face.
Aşadar, când cursul s-a redus la 4,2 lei/euro, dezvoltatorii imobiliari au cerut probabil garanţii că preţurile nu vor mai scădea. Guvernul s-a interesat la BNR când se reia creditarea şi aceasta i-a spus că face tot ce poate, argumentând că nu a impus măsuri dure de restructurare a băncilor, ci le-a administrat perfuzii cu lichiditate, pentru a nu se micşora mai mult preţul activelor, şi că pregăteşte, în paralel, reducerea dobânzii de politică monetară.
Într-un final, presaţi de dezvoltatorii din ce în ce mai alarmaţi de evoluţia cursului, politicienii s-au adresat direct băncilor, cărora le-au ordonat, prin vocea lui Boc: „Sper ca băncile străine să respecte înţelegerea şi să îşi menţină liniile de creditare (...) Nu se pot spăla pe mâini şi să ne trateze ca pe un stat care nu are nicio pârghie să intervină“. Ba chiar Executivul e dispus să se pună chezaş la „tranzacţie“, pentru că Boc a vorbit de crearea unui mecanism instituţional pentru garantarea creditelor în vederea achiziţionării primei locuinţe, de către tineri. Cu alte cuvinte, celor care au construit în primul trimestru şi au „vegheat“ ca PIB-ul să nu cadă ca-n ţările baltice li se zice că vor fi scăpaţi sigur de „marfă“. Dar fireşte că Emil Boc nu foloseşte acest limbaj colocvial în declaraţii publice, ci vorbeşte de dinamizarea pieţei imobiliare şi a sectorului construcţiilor, „care în esenţă creează şi menţin locurile de muncă ale românilor“.

Săraci lipiţi, dar la casa noastră
Poate nu ne-am făcut înţeleşi rândul trecut şi e bine s-o repetăm. Atunci când avertizam că o scădere bruscă a dobânzilor se poate transmite în credite proaste, nu ne refeream doar la împrumuturile acordate statului, ci şi la faptul că, într-un astfel de context, au şanse să „decoleze“ din nou finanţările imobiliare. Or, nu e deloc cazul să fie iarăşi „înmormântaţi“ banii în case, ci, din contră, să fie creditate sectoarele capabile să genereze sporuri de productivitate, nu majorări de preţuri.
E drept că economia românească ar putea să-şi reia creşterea pe baza imobiliarului, dar aceasta ar fi de scurtă durată - maximum un an - şi ar înrăutăţi mai mult nişte portofolii bancare care deja se cer a fi restructurate. Se pare însă că politicienilor care vin cu „soluţii“ nu le pasă nici de tineri, nici de bănci. Ei vor să-şi scape clientela politică de blocurile în care au băgat banii, iar apoi poate fi criză oricât.

Fără productivitate, n-ai ce impozita
Încă un lucru foarte important. Ministrul finanţelor a spus că România are cel mai redus nivel al veniturilor bugetare din UE - doar o treime din PIB - şi a arătat instantaneu către economia subterană. Într-o anumită măsură are dreptate, pentru că, atunci când o ţară e gestionată prost, economia nefiscalizată se măreşte, aceasta fiind o formă de hedging. Ba, în plus, mai poate avea probleme şi banca centrală, ca urmare a debancarizării masei monetare.
Dar nu economia informală e singurul motiv pentru care veniturile fiscale sunt reduse în raport cu PIB-ul. S-a gândit cineva că, de fapt, veniturile sunt mici fiindcă PIB-ul e prea mare faţă de cât producem şi că preţurile înalte ale imobilelor sunt cele care-l umflă?! Schimbând perspectiva, de la preţurile caselor la investiţii şi economisire, se  observă că acestea sunt mici, ceea ce face ca economia noastră să nu genereze productivitate. Economia ar fi putut genera productivitate dacă ar fi fost aşezată pe fundamente economice solide. Dar atunci când îţi apreciezi moneda din poignet-ul BNR, pentru a arăta că ai mai puţină inflaţie, deşi te găseşti într-o stare neîntreruptă de deficit (extern, fiscal sau cvasifiscal, tot deficit se numeşte), ce fundamente poţi pune?!
În situaţia în care profiturile obţinute în România pleacă spre paradisurile fiscale, investiţiile direct productive sunt puţine, la fel ca veniturile la buget, dar în schimb se ridică imobile cu banii reveniţi din „off shore“-uri pentru a fi „spălaţi“ şi apretaţi.
Cu alte cuvinte, în loc ca banii să fie plasaţi în afaceri solide, pentru a genera mai multă producţie de export sau pentru a substitui mărfuri din import, antreprenorii au preferat să dărâme fabrica deţinută pentru a se construi, pe terenul viran, blocuri. În final, s-a văzut, de-a lungul anilor de inflaţie ecranată de aprecierea leului, o economie care s-a specializat în sectoare devenite rentabile datorită fluxurilor de monedă străină, care au asigurat lichiditatea şi desfacerea pe credit. Numai că, în momentul în care banii nerezidenţilor au încetat să mai vină, s-a văzut că aveam un PIB mare, dar nelichid, care ar trebui să se restrângă acum spre nivelul de lichiditate rămas pe piaţă după repatrierea capitalurilor străinilor.   

Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să te dezvolţi
Asta ar trebui să se întâmple, dar, din câte se vede, grupurile de presiune conectate politic militează pentru o resuscitare a sectorului imobiliar pe baza unei relaxări monetare, cum au văzut ei în Statele Unite. Creşterea economică generată în acest fel nu poate sfârşi decât într-un nou blocaj, având în vedere viteza de rotaţie scăzută a banilor în sectorul imobiliar şi „mismatch“-ul dintre scadenţele la depozitele atrase, care se măsoară în luni, şi termenele de 20-30 de ani, la care se plasează creditele ipotecare. Practic, nu se încearcă decât o nouă lovitură de poker, pe baza „mizelor“ celor care au atenuat căderea PIB şi a promisiunilor statului că îi va descărca de „sarcina“ imobiliară.
Ca să rezumăm. Dacă imobiliarul nu va fi creditat, se va vedea că cei care au plusat vor păţi precum cartoforii împătimiţi, care joacă până îşi pierd şi ceasul de la mână. Dacă va fi finanţat, e bine de ştiut că băncile au deja probleme din cauza împrumuturilor precedente. Mai departe, intervine o problemă de etică. Dezvoltatorii imobiliari puteau construi liniştiţi, timp de două decenii, pentru a acoperi deficitul de un milion de locuinţe de pe piaţa românească. Totul era să o facă la preţuri rezonabile. Au ajuns însă după puţin timp la preţuri ca în Monaco, unde se mută miliardarii lumii. În aceste condiţii, „mizele“ greşit puse ar trebui penalizate de piaţă.
Dar, mai mult, în România, la salarii de 10-15% faţă de media UE, se vede că orice ai cumpăra are cam acelaşi preţ ca în Vest. Iar mărfurile costă la fel sau sunt chiar mai scumpe decât în Occident, pentru că nu producem nimic în cantitate suficientă. Şi atunci, această clasă de politicieni, ce a dat dovadă de nepricepere crasă în administrarea economiei timp de 20 de ani, mai poate fi lăsată să o gestioneze, ori merită să împărtăşească soarta „jucătorilor“ pe care-i susţine?! Până una-alta, politicienii se află încă la cârma economiei, dar e din ce în ce mai clar că nu ştiu ce să facă. Şi fiindcă nu posedă spirit antreprenorial, sună la fratele mai mare de la FMI să vină el cu o idee pentru a tempera situaţia critică.