De la stagflaţia din anii ’70, se credea că Friedman l-a învins pe Keynes. Dar iată că această judecată este acum pusă sub îndoială. Altfel spus, se crede că pentru a ieşi din criză ar trebui adoptate politicile preconizate de Keynes, şi nu cele propuse de Milton Friedman. 
Conform acestuia din urmă, o puternică expansiune monetară ar fi putut să scoată America din Marea Criză şi din alte crize precum cea de astăzi. Banca centrală americană - Fed - a luat măsuri excepţional de viguroase în acest sens, nefiind mulţumită doar cu refinanţarea sistemului bancar, ci a mers până la furnizarea în mod direct de lichidităţi companiilor. Aceasta urmează deci cu rigoare preceptele friedmaniene.
John Maynard Keynes a publicat în 1936 cunoscuta sa lucrare „Teoria generală“, sursa ideilor care îi sunt atribuite. În mintea sa, Marea Criză de atunci fusese provocată de un consum insuficient. Soluţia pe care o preconiza, stimularea cererii cu banii statului, decurgea din acest diagnostic. Ea implica crearea unor deficite bugetare considerabile, cărora Friedman le-a contestat eficacitatea (în timp ce pentru Keynes politicile monetare erau cele ineficace).
Din nefericire pentru moştenirea sa intelectuală, explicaţia dată de Keynes crizei din anii ’30 nu corespunde situaţiei epocii, aşa cum numeroase cercetări au demonstrat de atunci. Cu atât mai puţin corespunde aceasta situaţiei pe care o trăim astăzi. Cum am putea invoca un subconsum în America anilor 2000, unde rata economisirii coborâse practic la zero, iar bugetele federale se înscriau în zona de alarmă?!
Cauzele crizei actuale, ştim bine acest lucru, sunt în altă parte: emisia masivă de creanţe ipotecare de proastă calitate şi încorporarea acestora în produse structurate, conjugate cu o politică monetară expansionistă pentru prea mult timp. Ca urmare, a rezultat o gigantică bulă imobiliară. Când aceasta s-a spart, prezenţa produselor „toxice“, cu o valoare incertă pe bilanţurile contabile ale băncilor, a anihilat încrederea în sistemul financiar şi a provocat o dezastruoasă reducere a creditului.
Să remarcăm în treacăt că, dacă Fed ar fi urmat, începând cu 2002, o politică monetară „automată“, cum preconiza Friedman, fără a încerca să stimuleze economia, nu am fi văzut ratele reale negative ale dobânzii care sunt la originea acestei bule. Şi probabil n-am fi cunoscut criza actuală.
Dar să revenim la realitatea de astăzi. Este clar că o condiţie prealabilă pentru redresarea economică este asanarea bilanţurilor bancare. Dar, odată obţinută aceasta, trebuie oare să tratăm o economie încă defectuoasă prin deficitele preconizate de Keynes?
Liderii politici americani par să creadă în acest lucru. Dar acordul este departe de a fi unanim în Statele Unite. O sută cincizeci de economişti consacraţi, printre care trei laureaţi ai premiului Nobel, au semnat dezacordul lor pe o pagină întreagă în „New York Times“. Aceştia susţin că lecţiile istoriei şi rezultatele cercetărilor empirice arată că deficitele bugetare nu sunt soluţii la problemele şomajului. Dacă au dreptate, nimic nu justifică deficitele bugetare americane abisale de ordinul a 14% din PIB în acest an şi aproape tot atât anul viitor.
E mai corect, probabil, să credem că justificarea oferită de politicieni pentru aceste deficite este de altă natură. Şeful de cabinet al preşedintelui Obama, Rham Emanuel, a indicat-o în mod clar: „Nu trebuie să lăsăm niciodată o criză serioasă neexploatată. Ea reprezintă o ocazie de a face lucruri pe care le credeaţi anterior nerealizabile“. Cu această optică, şi aprobarea Congresului, administraţia americană nu trebuie să se mai întrebe cu ce va finanţa sistemul de sănătate universal, reducerea emisiilor de carbon, refacerea sistemului rutier american, „reumflarea“ producătorilor americani de automobile şi alte promisiuni ale candidatului Obama. Deficitul bugetar se va ocupa de toate acestea. Redresarea economică, când aceasta va avea în sfârşit loc, se va datora maselor de lichiditate injectate de Fed în economie. Stimulul bugetar nu va contribui la acest lucru decât marginal şi tardiv, crescând în acelaşi timp în mod exploziv datoria pe care o vor suporta contribuabilii americani.
Concluzia acestor scurte rememorări se impune de la sine: ideile lui Friedman sunt, mai mult ca oricând, de actualitate. Cele ale lui Keynes, pe care nimic nu le validează, nu au fost readuse la viaţă din uitare decât pentru a justifica politicile colosale de cheltuieli publice. Acceptarea acestora de către opinia publică reprezintă triumful iluzionismului politic.