O porţie de fatalism

Nu face afaceri cu prieteni că rămâi fără ei! Şi fără afacere. Iar de-ţi propune cineva un business în familie, fugi unde vezi cu ochii. Chiar dacă sună
a zicere de prezicătoare, nu e decât o frântură de folclor românesc. E din ciclul: cine s-a fript o dată cu ciorbă, suflă şi-n iaurt. Orice tânăr pufneşte în râs şi pune rapid ştampila de inepţii pe toate avertismentele  bătrâneşti menite să prevină eşecurile. Replica e simplă! În cine să ai mai multă încredere să începi o afacere decât într-un membru de familie ori într-un prieten? Doar n-o să faci firma cu un necunoscut, un individ ales la întâmplare. Dezbăteam problema asta la micul bufet abia deschis într-o instituţie. Era sărăcăcios şi doar cu 8 mese, dar mâncarea era bună şi te îndemna la discuţii. Am întors noi chestiunea pe toate feţele şi am dat cu argumentele pro şi contra până la ultima fărâmitură. Mulţumit, plătit şi decis să revenim a doua zi. Numai că, după 24 de ore, uşa micii cantine era ferecată. Am privit orarul, ne-am ascultat foamea cum nu pricepea misterul şi am făcut cale întoarsă hotărâţi să aflăm cine şi de ce ne-a omorât, atât de timpuriu, bufetul. După alte câteva zeci de minute povestea era clară. Bucătăria şi cele 8 mese aveau, firesc, patron. Dar nu unul, ci doi, care au ajuns la divergenţe insurmontabile în privinţa reţetelor şi evident din cauza felului în care e împărţit profitul. Patronii, mai precis patroanele, sunt mama şi fiica şi n-au mai găsit cale de împăcare. Aşa că au decis să îngroape afacerea chiar înainte să afle de ea toţi fomiştii din instituţie. Şi începuse atât de bine! Acum toţi erau trişti, chiar şi cârcotaşii care se plângeau că în incintă nu au aer suficient, că miroase a mâncare... Aşa o fi fost, dar tot era mai bine decât nimic! În toată această tevatură, pe un colţ de masă am găsit o Românie în miniatură. Din astfel de situaţii s-au născut vorbele noastre de duh: merge şi aşa, rău cu rău, dar mai rău e fără rău, unde-şi bagă dracul coada... Ce drac, domnule, că aici e lenea - ar spune probabil neamţul când ar auzi că doamna care servea trecea cu naturaleţe de la încasat bani la servit plăcinte cu aceeaşi mână nicidecum spălată. Dar noi nu suntem nemţi, noi ştim că merge şi aşa şi avem doi patroni la 9 mese, şi alea de plastic. Pe cuvânt că e pur mioritic şi modelul se aplică şi la case mai mari ori palate ale puterii. Nici acolo faţa de masă nu-i prea curată, iar şefii sunt ca gaiţele. Iar cât se ceartă ei, noi facem ulcer.