Războiul din Irak a fost şi este un război fără ideologie, neplanificat, iar mercenarii au rolul de „a acoperi“ administraţia SUA. Nu trebuie să apelezi la recrutări, să informezi Congresul sau, în cazul preşedintelui Bush, nici măcar nu trebuie să ştii că ei există! Aceasta este concluzia lui Steve Făinaru, jurnalist de origine română, câştigător, în 2008, al Premiului Pulitzer pentru cel mai bun reportaj internaţional. Steve Făinaru este prezent la Bucureşti în perioada 17-24 mai, la invitaţia „Săptămânii Financiare“ şi a Editurii Litera Internaţional. Jurnalistul participă la conferinţa „Banii - arma războaielor secolului XXI“, organizată de „Săptămâna Financiară“, ocazie cu care îşi va lansa cartea „Legea celor puternici. Lupta mercenarilor din Irak“ (Big Boy Rules), care însoţeşte acest număr al revistei.

Este politica actuală a Statelor Unite una imperialistă? Noua politică externă a SUA (de după cel de-al Doilea Război Mondial cel puţin) pare una extrem de agresivă, în condiţiile în care Constituţia americană are, în domeniul apărării, prevederi cu caracter exclusiv defensiv: convocarea de către Congres a Miliţiilor statale (o formă voluntară de formare a unei forţe armate, şi nu una bazată pe coerciţie) este condiţionată de scopuri precise: suprimarea insurecţiilor şi invaziilor…
Cred că lectura istoriei recente americane poate duce cu siguranţă la această concluzie: dovadă politica Statelor Unite în America Latină (Cuba, Chile, Guatemala, El Salvador etc.) şi, evident, Irak. Ultimii opt ani de politică externă a SUA au fost influenţaţi, desigur, de evenimentele de pe 9-11 septembrie şi de spectrul prin care administraţia Bush (şi în mare parte chiar poporul american) a perceput aceste atacuri. Războiul din Irak a fost primul război preemptiv declanşat de SUA şi a fost fundamentat pe presupuneri ce s-au dovedit pline de mitologie: existenţa unor arme de distrugere în masă în Irak, legăturile dintre Saddam Hussein şi atacurile de la 9-11 septembrie etc. Efectele devastatoare provocate de deciziile administraţiei SUA - uciderea şi „deportarea“ a milioane de irakieni, compromiterea reputaţiei SUA în întreaga lume - nu pot fi în niciun caz exagerate.
Cred că de aici a rezultat un proces de reevaluare a rolului pe care Statele Unite îl pot juca în lume. Preşedintele Barack Obama încearcă să redefinească politica externă a SUA, nu în sensul abandonării statutului de lider mondial pe care SUA îl poate îndeplini, ci încercând să renunţe la parteneriatele şi politicile nefericite care pot fi uşor catalogate drept imperialiste. Va trebui să aşteptăm patru ani, deci, pentru a vedea cum vor evolua lucrurile de aici înainte.

Dacă analizăm dezbaterile constituţionale din urmă cu peste două secole, se pare că părinţii fondatori ai Statelor Unite preferau o armată bazată pe principiul voluntariatului. Motivele sunt lesne de înţeles, în condiţiile în care, în timpul Războiului de Independenţă, mercenarii germani angajaţi de coroana britanică au terorizat atât soldaţii „rebeli“, cât şi populaţia civilă deopotrivă. Părinţii fondatori nu priveau cu ochi buni nici măcar recrutarea (serviciul militar obligatoriu, pe bază de coerciţie), care a fost introdusă abia în timpul Războiului Civil. Cum au ajuns guvernele americane la concluzia că în prezent este mai bine să „închirieze arme“?
Cred că la baza acestei decizii au stat doi factori. Primul a fost redimensionarea Pentagonului ca urmare a căderii Uniunii Sovietice şi a sfârşitului Războiului Rece. Această istorică reducere de forţe a fost acompaniată de o schimbare a orientării către externalizarea unor servicii, companiile private preluând responsabilitatea în cazul unor programe care în trecut erau domeniul exclusiv al puterii militare a SUA. Această privatizare a unor activităţi militare a fost promovată de înalţi oficiali ai SUA, precum Dick Cheney şi Donald Rumsfeld - Cheney ca ministru al apărării la începutul anilor ’90 şi apoi ca vicepreşedinte, iar Rumsfeld ca ministru al apărării în momentul declanşării războaielor din Afganistan şi Irak.
Cel de-al doilea factor, care a dus la dezvoltarea explozivă a industriei de mercenari, a fost natura conflictului din Irak. Administraţia Bush nu a reuşit să trimită destule trupe în Irak - 160.000 în punctul culminant al conflictului - pentru a face faţă violenţei în creştere cauzată de insurgenţa diferitelor facţiuni care la un moment dat a cuprins întreaga ţară. Administraţia Bush nu a dispus de suficientă voinţă politică şi susţinere populară pentru a trimite mai multe trupe în Irak. Pentru a evita această penurie de personal militar, şi-a închiriat o armată privată, sub forma a sute de companii de securitate privată, ce au furnizat undeva între 25.000 şi 75.000 (cifra exactă nu se ştie nici în clipa de faţă) de noi combatanţi. Aceşti mercenari aveau, printre alte responsabilităţi, şi rolul de a asigura protecţia unor generali, a unor instalaţii militare sau a unor diplomaţi americani. Deseori intrau în luptă şi mureau cu miile.

Nu credeţi că şi mişcările pacifiste, de tip flower-power, au influenţat decizia guvernelor SUA de a apela la mercenari pentru a nu sacrifica vieţile americanilor obişnuiţi?
O întrebare foarte bună. Cred că da, în sensul în care un proces de recrutare nu ar fi putut avea o susţinere populară în rândul generaţiilor de după Războiul din Vietnam. Dacă administraţia Bush ar fi încercat să declare mobilizarea generală pentru a evita penuria de personal militar din Irak, susţinerea, şi aşa fragilă, pentru acesta, ar fi dispărut în totalitate. Singura posibilitate pentru a putea continua războiul era apelarea la mercenari. Cred, deci, că conexiunea este indirectă. Liderii mişcărilor pacifiste mai mult ca sigur nu ar fi agreat ideea externalizării serviciilor militare, însă, în practică, succesul acţiunilor lor, renunţarea la recrutare, a condus, în cele din urmă, tocmai la acest lucru.

A fost Războiul Rece sau Războiul împotriva terorismului un pretext pentru militarizare şi pentru externalizarea unor politici publice de apărare?
Nu cred că a fost, în sensul în care mai multe persoane susţin că s-a întâmplat acest lucru. Nu cred că iniţial aceste politici au fost menite a umple buzunarele unor contractori privaţi sau ale unor companii de mercenari, deşi evident că la aşa ceva s-a ajuns. Explozia de activităţi de mercenariat în Irak este un fapt caracteristic doar pentru această ţară. A fost rezultatul unei absenţe complete a planificării acestui război de către forţele armate americane şi de către administraţia Bush, care au crezut că în Irak va fi suficient un război scurt, ce necesită un număr limitat de combatanţi. Când s-a dovedit că realitatea este una contrară, toată lumea - guvernul SUA, forţele armate, ONG-urile şi presa, inclusiv „Washington Post“ (al cărui corespondent în Irak este Steve Făinaru - n.r.) - voia mercenari.

Consideraţi că Blackwater este un rău necesar sau un exemplu vicios de parteneriat public-privat?
Cred că Blackwater a devenit un rău în Irak, însă nu cred că era necesar ca această companie să fie angajată. Problema este că, dacă nu erau contractate serviciile Blackwater, ar fi trebuit ca administraţia Bush să opteze pentru nişte soluţii ale căror consecinţe nu era pregătită şi dispusă să şi le asume. Era nevoie ca cineva să-i protejeze pe diplomaţii americani din Irak, nu se puteau, evident, proteja singuri. Guvernul SUA a decis să nu folosească forţe militare americane în acest scop. Însă acesta era singurul mod prin care contractarea Blackwater putea fi evitată. De aceea cred că industria de mercenari, în mai multe sensuri, simbolizează însuşi acest război, şi o spun în carte. A fost şi este un război fără ideologie, neplanificat, iar mercenarii au rolul de „a acoperi“ administraţia SUA în acest sens. Nu trebuie să apelezi la recrutări, să informezi Congresul, sau, în cazul preşedintelui Bush, nici măcar nu trebuie să ştii că ei există!

Se poate spune că tatuajul fostului membru al forţelor armate maritime americane – „The unwanted, doing the unforgivable, for the ungrateful“ (Cei nedoriţi, făcând lucruri de neiertat, pentru cei nerecunoscători“) - rezumă realitatea crudă prezentată în cartea dumneavoastră?
Cred că cel mai mult rezumă realitatea crudă a războiului, în special a acestui război. Multe din lucrurile pe care America le-a făcut în Irak sunt de neiertat. Şi totuşi, cei pe care i-am trimis să poarte acest război de neiertat fac sacrificii incredibile - ei continuă să facă aceste sacrificii - pentru care nu beneficiază de recunoştinţă. Este un paradox care s-ar putea să nu fie niciodată rezolvat!

Care au fost sentimentele care v-au încercat în momentul în care aţi aflat că aţi câştigat Premiul Pulitzer?
Am aflat că am câştigat Premiul Pulitzer în momentul în care participam la o ceremonie imediat după funeraliile lui John Young, unul dintre cei despre care am scris în „Big Boy Rules“. Astfel că a fost o senzaţie mixtă, de bucurie şi tristeţe. Îl cunoşteam pe John, şi mi-era drag, aşa că ocazia era una tristă. Şi totuşi, tocmai fusesem informat de câştigarea premiului pe care îl asociam cu persoane pe care le idolatrizam, precum David Halberstam şi Anthony Shadid. A fost o experienţă umilă. Încă nu-mi vine să cred…