Nu am trecut nici bine, nici cu bucurie lăuntrică prin pasajul pascal din acest an. M-am lăsat dus de apele buimace ale proximităţii şi nu m-am pregătit îndeajuns pentru dânsul. Am ştiut că e Paştele doar după o alergătură leşinată prin câteva hipermarketuri şi după ce am intrat în „libere“. Nu m-am curăţat în rugăciune, nu am ţinut post, nu m-am spovedit, nu m-am împărtăşit, ca de obicei. La slujba de Înviere, am făcut act de prezenţă. Cei din jur mi s-au părut ţepeni, reci, morocănoşi, întunecaţi, cu gândurile aiurea, preocupaţi să frece între degete ceara lumânărilor, să poarte conversaţii de uzură şi să ajungă cât mai grabnic la şpriţ. Eram ca ei. Şi m-am întrebat care ar putea fi cauza profundă ce alterează progresiv sacralitatea acestei ritualice primeniri. Demenţele cotidiene, criza, stresul, oboseala cronică, lipsurile, preţurile, grevele din învăţământ şi din justiţie, arestările din fotbal şi eliberarea lui Becali nu mi s-au părut a fi îndeajuns. Răspunsul nerostit l-am primit de la mama. Niciodată, nimic nu i-a tulburat ei sensul sărbătorii. Îl trăieşte egal, aşa cum l-a deprins. Primeşte cu o încântare jucată pasca de patiserie, vinul şi mezelurile pe care i le aduc de la Bucureşti. Şi atât. Nu o interesează că fac asta tocmai ca să nu se mai istovească. Imperturbabilă, înnoieşte aşternuturile, coace cozonacii în ţest, înroşeşte ouă, prepară cu o grijă chirurgicală drobul, trage ţuica din butoi. Ştie că trebuie să facă toate acestea, fără să se întrebe vreodată de ce anume trebuie. Privind-o cum roboteşte, am priceput că femeia este cea care ţine sărbătoarea în casă. Şi că rostul decăzut azi al timpului sacru provine din abdicarea voluntară a femeii de la rangul înalt al propriei feminităţi. Astăzi, atributele femeii sunt de genul masculin. Auzim peste tot despre femeia-lider, femeia-manager, doamna director,  femeia infractor, doamna ministru. Feminitatea aceea ancestrală, care funcţiona cu iubire, sexualitate şi maternitate, pare să se fi pierdut ireversibil. Doar bărbaţii adevăraţi îi mai duc dorul. Pe acesta l-am regăsit de curând într-un text al extraordinarului rapsod Grigore Leşe: „Cum cunosc o femeie, dacă-i pe placul meu ori nu? Păi, după uitat. Privirea ei tre’ să-mi spună că înţelege lumea, că mă înţelege pe mine, că ştie că şi eu o înţeleg pă ie. Şi, ca să hie femeia me, să hie blândă şi sprăhuietă. Adică veselă, iubăreaţă, de lume. (...) Răbd foamea, numa’ să ştiu că vine după mine şi mă iubeşte. Îmi plac femeile care ştiu să iubească, să te aţâţe, să te provoace, nu cele care stau şi aşteaptă să fie iubite. (...) Atingerea ei trebuie să te ducă în altă lume, să te vrăjească. Femeia poa’ să fie şi urâtă, dac-o iubeşti, se face frumoasă. Eu zic că nu-i nime’ urât pe lumea asta. Numai la suflet“.
Suntem trişti pentru că am alungat femeia asta din sărbătoare.