În exclusivitate pentru “Săptămâna Financiară”, reputatul publicist dezvăluie resorturile publicaţiilor de tiraj şi critică “otevizarea” televiziunilor
Pionier al presei tabloide din România postdecembristă, Ion Cristoiu face astăzi un jurnalism “aşezat” şi matur. A renunţat la postura de invitat permanent la “Sinteza zilei” şi colaborează acum la “Ştirea Zilei”, face pe mai departe “Zig-Zag”-ul de pe Antena 3, îşi conduce editura, s-a retras la Biblioteca Academiei, scrie eseuri şi proză, publică editoriale în “Jurnalul Naţional”. Mai mult, se declară îngrijorat de tabloidizarea talkshow-urilor de televiziune.
Deşi crede că nu există “ziarişti serioşi”
Cu formula “Evenimentul zilei” aţi “spart” retorica prăfuită a presei cotidiene de dinainte de ’89, care se perpetua din inerţie, introducând, în premieră, conceptul de ziar tabloid. La început, toţi au fost sceptici, însă demersul s-a dovedit un succes colosal. Vreme de aproape un deceniu apoi, mai mult sau mai puţin, toate publicaţiile i-au copiat formatul: pagini aerisite, poze mari, subiecte spectaculoase, supratitluri, titluri cu predicat, subtitluri, şapouri, intertitluri, miza pe spectacol. Până în iulie 1992 nu au existat în presa noastră, decât sporadic, prin paginile unor ziare generaliste, ştiri de presă mondenă. De la acea dată, noţiunea a fost conceptualizată în redacţia “Evenimentului zilei” condusă de dumneavoastră, de către colegul nostru Miron Manega, căruia i-aţi dat mână liberă să înfiinţeze acolo prima secţie de “Viaţă mondenă”. Primul eveniment tratat ca fiind unul monden a fost, paradoxal şi sinistru, înmormântarea Andei Călugăreanu. În numai trei zile, tirajul oficial al ziarului a crescut de la 300.000 la 600.000 de exemplare. De aici încolo, paginile tuturor tabloidelor au început să geamă de ştiri din lumea mondenă. Mulţi cred şi azi că noţiunea de publicaţie tabloidă se confundă sau se suprapune cu cea de presă mondenă. Trebuie neapărat ca un tabloid să aibă o dimensiune dominant mondenă?
Introducerea dimensiunii mondene în paginile EVZ nu ţinea de conceptul de tabloid, ci de strategia publicistică: aducerea de ştiri absolut noi şi şocante. Dacă aş face acum EVZ, nu m-aş mai ocupa atât de monden. Când toate ziarele tratează un anumit subiect, nu mai avem de-a face cu nimic remarcabil. EVZ a fost un tabloid poate doar prin strategia respectivă. Şi tot în acest sens au fost introduse elementele de monden. Înmormântarea Andei Călugăreanu a reprezentat o noutate absolută pentru cititorii care nu mai întâlniseră în presă un asemenea subiect. EVZ a avut parte de succes şi pentru că venea într-un context unde toate celelalte ziare semănau cu Revista Fundaţiilor Regale. Revoluţia produsă de EVZ a fost posibilă pentru că a readus presa din România la tradiţiile ei interbelice. Nu! Tabloidul nu se confundă cu presa mondenă. Tabloidul este un gen de publicaţie care se întemeiază pe următoarele repere: şocant, ieşit din comun, senzaţional. Adevăratele tabloide nu cultivă cu precădere mondenul. Ele extrag din zona mondenă ceea ce este şocant. Nu povestesc ce a cumpărat vedeta cutare. Ci că vedeta cu pricina are un sân tăiat şi ascunde asta. Sau că, deşi afişează un aer aristocratic, are gusturi perverse. Însăşi presa serioasă are porniri de tabloid prin cultivarea excepţionalului. Catastrofele sunt subiecte de presă din două motive: pentru că ele sunt percepute afectiv şi pentru că sunt rare. Dacă, Doamne fereşte!, am avea parte zilnic de câte un cutremur, ştirea ar fi că nu există cutremure.
“Mersul pe contrasens”
De unde aţi învăţat “reţeta” asta? Ştiu că, după ce aţi fost mazilit de la SLAST şi aţi ajuns la revista “Teatru”, a început exilul dumneavoastră voluntar la Biblioteca Academiei, unde v-aţi cufundat în studiul istoriei presei. De ce a fost eficient în 1992 algoritmul presei româneşti interbelice?
Nu a fost vorba despre o punere în practică a ceea ce învăţasem. În a sa “Istorie a literaturii”, unde mi-a dedicat câteva pagini, Alex. Ştefănescu afirmă că una dintre trăsăturile esenţiale ale prozei şi eseurilor mele este obsesia interesantului. Prin firea mea, sunt obsedat de interesant. Chiar şi în cercetările mele istorice sunt gazetar. Nu mă interesează decât să descopăr în istorie unghiuri de vedere şi fapte interesante. Dar întoarcerea către omul simplu şi către preocupările sale mici face parte din preocupările presei interbelice. Inclusiv acea înşiruire de titluri, subtitluri, intertitluri, care te făceau să citeşti ştirea din prima, îi era destinată.
Aţi “picat”, desigur, şi pe un sistem de aşteptări.
Terenul EVZ a fost pregătit de “Zig-Zag” şi de “Expres Magazin”. Mai întâi cele două publicaţii au cultivat noţiunea de şocant. Eu îi zic “mersul pe contrasens”. Asta înseamnă că, atunci când întreaga presă şi o bună parte a opiniei publice sunt convinse de ceva anume, tu vii şi demonstrezi cu totul altceva. De exemplu, nu mulţi au priceput de ce i-am pus eu sub reflectoare pe membrii CPEx şi pe securişti în 1990. Pe de o parte, era clar faptul că li se făcea atunci o nedreptate. Ceea ce s-a şi dovedit ulterior. Dar, în acelaşi timp, existau cititori care, scârbiţi şi sastisiţi de presa violent anticomunistă şi antisecuristă, voiau să afle şi o altă opinie. De pildă, “Zig-Zag”-ul a fost prima publicaţie de la noi care a pus la îndoială Divizia “Tudor Vladimirescu”. Nu mai pot face asta acum: toată lumea ştie că Divizia cu pricina a fost făcută de ruşi. “Evenimentul zilei” a avut acelaşi rol cu “Universul” lui Luigi Cazzavillan. Într-o presă care era atunci, ca şi cea din 1990, una “de opiniuni”, a venit un ziar care se ocupa de lucrurile mărunte. Nu întâmplător, “Universul” apare în proza şi în teatrul lui Caragiale. Era un ziar foarte citit. La un moment dat, ar trebui studiată mai temeinic prezenţa presei în opera lui Caragiale. Când Miţa Baston spune că o să facă un scandal de o să se zguduie Universul, la ziar se referea. Sigur, aici e şi o mică şmecherie: Caragiale colabora la “Universul” şi, astfel, i-a făcut puţină publicitate. Ca şi EVZ, ”Universul” era foarte cunoscut în mediile cu Miţe Baston. Chiar şi aruncatul cu “vitrion” era inspirat din “Universul”. Acolo se puteau găsi articole despre crime, despre răzbunări pasionale. În 1992, când a apărut EVZ, ziarele publicau articole lungi, care nu purtau în miezuri faptul, documentul. Noutatea adusă de EVZ a fost şi renunţarea la cantonarea în afirmaţie şi întoarcerea la document, la probă. Îţi aduci aminte? Deseori, o dezvăluire se limita la reproducerea unui document, însoţit de două-trei rânduri. Tabloidele n-au nicio legătură cu presa mondenă. În cea din urmă se dau ştiri soft, “de treabă”, care le interesează pe coafezele şi pe casieriţele ahtiate să afle ce a mai făcut nu ştiu ce vedetă. De regulă, sunt ştiri “bune”, pozitive. Asta este o condiţie a presei mondene. Dimpotrivă, presa tabloidă dă lucruri “rele”, şocante despre aceeaşi vedetă.
“O schizofrenie: ziaristul are pretenţia să fie tratat ca un Calboreanu”
Este nevoie de jurnalişti talentaţi ca să poţi concepe un tabloid? Sau sunt de ajuns câţiva “ogari” şi “iepuraşi”, cărora să le dai drumul prin oraş?
Există pe piaţă “Libertatea”. Un pretins tabloid. Un tabloid “de reţetă”. Articolele se scriu după o reţetă, care seamănă cu acelea din cărţile de bucate. Scrisă după aceeaşi reţetă, “Libertatea” poate fi găsită şi la Praga, de pildă. Ingredientele se pot vedea cu ochiul liber. Cei din redacţie aplică o paradigmă, nu scriu cu talent. Trebuie doar să pună întrebări de genul: “Ce mai faci, Mihaela Rădulescu?”. Ca orice ziar adevărat, şi tabloidul autentic presupune talent. Dacă s-ar ivi de undeva o echipă care să facă un tabloid “hard”, “Libertatea” ar putea fi surclasată cu uşurinţă.
Dumneavoastră aţi plecat de la EVZ. Adrian Halpert a făcut din “Libertatea” un ziar bine vândut. Gheorghe Voicu a scos “Naţional”, devenit ulterior “7Plus”, tot un tabloid. Înainte, Sorin Roşca Stănescu ieşise cu “Ziua”, un cotidian de investigaţii, dar cu un puternic iz tabloid. Mai apoi, echipa lui Halpert pleacă de la trustul Ringier şi pune pe piaţă, pe ruinele fostului “Averea”, ziarul “Click”, care ajunge în scurtă vreme la tiraje uriaşe, fără să-l afecteze prea mult pe cel al “Libertăţii”. Apare “Can-Can”-ul, cu care se întâmplă acelaşi lucru. Pe nişa lăsată liberă a ziarelor gratuite de metrou se iveşte “Ring”, un tabloid care şi-a spulberat rapid concurenţa reprezentată de “Compact”-ul Ringier-ului. Mai nou, am observat că cititorii de “Libertatea” cumpără şi “Click” şi “Can-Can”, iar pe deasupra, până ajung la muncă, mai devorează şi “Ring”-ul. Care e miracolul prin care acest public, în loc să se împartă, se multiplică la nesfârşit?
Este vorba despre publicul care pleacă de la ziarele serioase. Din cauză că nu au nici sare, nici piper. Sunt ca nişte femei care întrunesc toate standardele metrice şi milimetrice ale frumuseţii, dar nu-l au pe “vino-ncoa”. Este tot o consecinţă a lipsei de talent. Fără să coboare neapărat ştacheta calităţii, oamenii se duc atunci către presa pe care o simt că se situează mai aproape de ei. Aici o să-i enervez pe distinşii noştri intelectuali. Dar un ziar nu este opera lui Aristotel. Să fie clar: domeniul presei este unul inferior din punct de vedere spiritual. Este echivalentul Circului, în raport cu Teatrul Naţional. Însă în România se manifestă o anumită schizofrenie: ziaristul are pretenţia să fie tratat ca un Calboreanu. Nu! Cine vrea să fie un Eminescu, un Bacovia, un Camil Petrescu, să scrie cărţi! Există, desigur, riscul să nu afle nimeni de ei. Dar, prin excelenţă, presa se află pe un palier inferior al culturii. Din acest punct de vedere, mi se pare o tâmpenie să spui: “Domnule, eu sunt un ziarist serios!”. Nu există aşa ceva! Suntem ziarişti, deci cultivăm lucrurile de excepţie, senzaţionalul. Ne adresăm marelui public. Dacă nu mai vreau asta, mă transfer la revista “Idei căzute din spaţiul cosmic”. Nu spun că ziarele serioase trebuie să aibă aceleaşi preocupări ca şi tabloidele. Ci doar că trebuie să fie interesante! Dar ce să citesc eu acolo? Pagini întregi de opinii şi de puncte de vedere care nu mă interesează? Sunt nişte chestii foarte docte care nu mă atrag nici măcar din perspectiva scriiturii.
“Cred că Einstein este precursorul Monicăi Columbeanu”
Nu vi se pare totuşi că, prin excesul ăsta de “plantaţii” tabloide, media românească a capătat aspecte bollywood-iene? OK. Oamenii le citesc, dar nu prea le iau în serios. În plus, de cele mai multe ori impun false modele. Nu cumva se ajunge astfel la o anumită decredibilizare a actului de presă?
Sunt întru totul de acord. Dar este o modă trecătoare. Avem un popor isteric. Aşa cum a trecut peste isteria privatizării, reformelor, peste isteria pro-FSN-ul lui Iliescu, o să treacă şi aceasta. Sigur că ea produce false modele, dar vine şi pe fondul incapacităţii presei serioase de a promova modelele autentice. Ca jurnalist care a făcut Suplimentul Literar al “Scânteii Tineretului” şi care a modernizat fundamental revista “Teatru”, am avut deseori dispute pe tema asta. Între marile opere, marii scriitori, marii actori şi marele public trebuie să existe o interfaţă. Aceasta este presa. Eu fac emisiuni despre cărţi, dar caut în ele lucrurile interesante. Dacă vreau să promovez un model, trebuie să încep prin a atrage atenţia marelui public că respectivul model există. Însă dacă în emisiune acel model este catastrofal, iar eu sunt plicticos, poate să fie şi Einstein, că nimic nu iese. Între noi fie vorba, şi Einstein era tot un fel de starletă. Se ţinea de tot felul de prostii, se poza cu limba scoasă. Cred că Einstein este precursorul Monicăi Columbeanu. A devenit un mare actor mediatic pentru că făcea tot felul de chestii trăsnite, care nu aveau nicio legătură cu ştiinţa.
După ce aţi ajuns la “Cotidianul”, prestaţia dumneavoastră jurnalistică s-a cuminţit brusc. De ce?
Epoca EVZ este una depăşită. Eu am trecut prin acel pojar. În ciuda tuturor insinuărilor, am adus “Cotidianul” la 40.000 de exemplare. Deşi lucram într-o situaţie aberantă, pe care mi-am asumat-o. Pe de o parte, toată lumea se aştepta să reiau stilul EVZ şi deci a fost dezamăgită. Pe de altă parte, patronul era ţărănist, iar eu îi criticam pe ţărăniştii aflaţi la putere. M-am apucat de lucruri serioase pentru că nu am mai vrut să fiu actor de circ. Diferenţa e că eu îmi recunosc această postură. Din când în când, ies de pe scena Teatrului Naţional şi o fac pe clovnul. Fără dispreţ o spun: din perspectiva asta trebuie să tratăm presa. E un gen de viaţă. Nu putem să condamnăm circul. Nici iarmarocul. Sunt tot nişte genuri de exprimare. Dar nimeni nu poate pretinde de la un bâlci să fie Comedia Franceză. Mulţi jurnalişti cred că joacă la Comedia Franceză, când ei, de fapt, sunt angajaţi la un ziar. Dacă vrei să faci altceva, procedezi ca mine: te retragi.
“Dan Diaconescu este un gazetar slab”
Când au prins să răsară, talkshow-urile de la posturile TV româneşti semănau cu nişte discuţii plicticoase, pe care le ascultai din bucătărie, cu televizorul pornit în sufragerie. Apoi a apărut OTV. În care, iarăşi, nimeni n-a crezut, dar care, pe “limba” televiziunii, a făcut “pârtie”, ca şi EVZ în 1992. Diaconescu a inventat talkshow-ul cu ciudaţi. Pe nesimţite, cu puţine excepţii, şi talkshow-urile de la celelalte televiziuni s-au tabloidizat.
OTV este o televiziune incorectă. Succesul OTV-ului nu s-a bazat pe nişte principii de rigoare profesională. Contrar entuziasmelor unor colegi, Dan Diaconescu este un gazetar slab. El aplică doar câteva trucuri de o banalitate îngrozitoare. Cum ar fi ecranul acoperit de culori violente şi ţigăneşti. Sau moare câte unul, iar el spune că nu-i aşa, ăla s-a sinucis. “Gloria” OTV îşi are cauza - aici este cel mai mare pericol! - în faptul că, dacă toate celelalte televiziuni sunt ţinute în frâu de CNA sau de bunul-simţ, Diaconescu face excepţie. Nu există nicio televiziune unde să vină o damă şi să spună că a fost violată, fără să aducă probe. În această Românie, unde nu funcţionează nicio regulă, asta a dus la triumf. Fiindcă ceea ce nu se poate spune la celelalte televiziuni se poate la OTV. Altă ameninţare: televiziunile prind deja să semene între ele. Iar cazul Becali este revelator. Aici OTV a făcut un lucru care trebuia sancţionat imediat: proces paralel. Nu se pomeneşte asta nicăieri în lume. Numai după ce se termină procesul judiciar poţi face unul pentru micul ecran. O altă greşeală, tipică pentru societatea românească. Încă de la început, CNA a socotit că OTV este un post periferic. Dar iată că tocmai de la periferie se propagă spre centru nu senzaţionalul, ci încălcarea gravă a regulilor de conduită! Nu poţi să vii într-un studio TV şi să asmuţi: puneţi mâna pe procuror! Şi, culmea!, celelalte televiziuni îl imită. Însă cea mai mare primejdie pentru OTV este chiar prozelitismul pe care-l generează: dacă şi celelalte televiziuni vor face la fel, lumea se va suprasatura. Iar dibăcia oricărei televiziuni va însemna putinţa de a ghici următoarea aşteptare a publicului. Acesta se plictiseşte repede. Se va plictisi de femeia cu barbă, de bărbatul cu sâni sau de piticul porno şi, probabil, se va uita la Liiceanu şi la Pleşu. Se petrece la fel cu atitudinea faţă de Traian Băsescu. Câtă vreme s-a auzit drept singura voce anti-Băsescu, într-un concert de presă cu elogii la adresa acestuia, Antena 3 era un post interesant. Dar după ce şi celelalte posturi, inclusiv Realitatea TV, au devenit virulente la adresa lui Băsescu, Antena 3 riscă să-şi piardă personalitatea care o făcea diferită. Pentru că nu există o unitate de gândire a cititorilor sau a telespectatorilor. Dintr-o sută, mereu se găsesc câţiva inşi care spun “noi gândim altfel!”. Despre cazul Becali, eu am avut o părere complet contrară tuturor canalelor TV. Şi am întâlnit oameni care nutreau aceleaşi convingeri, dar nu aveau curajul să le exprime. Abia apoi şi-au zis: “Domnule, dacă a spus şi Cristoiu, înseamnă că sunt deştept”.
“După emisiune, moderatorul unui talkshow ar trebui luat cu targa”
Prin definiţie, talkshow-ul trebuie să dezbată şi să clarifice o chestiune anume. După cum spuneaţi şi dumneavoastră, nu e un spectacol cu fachiri, saltimbanci, manelişti, dansatoare din buric, bere şi grătare cu mici. Cum se face un talkshow serios, în stare să aducă audienţă?
În primul rând, talkshow-ul presupune existenţa unei instituţii numite moderator. Se numeşte aşa pentru că el mo-de-rea-ză! În sensul că are grijă să aducă în emisiune două puncte de vedere contradictorii sau doi adversari care se confruntă. De regulă, nu mai mult de doi. Doar la noi se aduc câte 50. Regula fundamentală: moderatorul nu ţine partea nimănui. El ştie ce ştie, dar nu se bagă. Trebuie doar să orânduiască în aşa fel dezbaterea, încât aceasta să fie interesantă. Moderatorul pândeşte şi constată că X a spus “frunzele sunt verzi”. Şi pasează: “Domnule Y, domnul X a spus asta; dumneavoastră ce părere aveţi?”. Dar dacă moderatorul e cu gândul în altă parte, X şi Y fac talkshow-ul. Moderatorul trebuie să-i ţină în mână. Dacă discuţia “face burtă”, o retează. Părerea mea este că, după emisiune, moderatorul ar trebui luat cu targa din cauza efortului intelectual şi a concentrării. La noi, cei mai mulţi dorm în platou. Când mă duceam la Dan Diaconescu, eu vorbeam şi el cred că asculta muzică. I-am şi spus-o odată, în direct. Moderatorul trebuie să fie atent ca o fiară. Talkshow-urile noastre sunt neinteresante pentru că se merge la minima rezistenţă: “Hai să-i punem să se certe”. Spectacolele cu oameni ciudaţi de acum sunt expresia unui talent gazetăresc precar. Oricine ştie să facă talkshow cu un ins pitoresc. Greu e să faci o emisiune cu unii care evidenţiază chiar acolo cât sunt de pitoreşti.
“Cea mai mare lecţie de jurnalism mi-a dat-o chiar mama mea”
Se spune că presa trebuie, în primul rând, să informeze publicul. Se constată că-i e mai uşor să-l deformeze şi să-l menţină aşa. Aveţi veste de vreo media care, în ultimii 18 ani, şi-a propus să formeze publicul?
Nu. Formarea publicului presupune efortul de a-i oferi subiecte interesante. Uite, eu pregătesc de multă vreme un interviu în exclusivitate cu Dumitru Popescu. Fostul responsabil cu presa de dinainte de 1989 a scris şase volume de memorii. Când o să mă întâlnesc cu el, prima mea grijă va fi să încerc să-l conving că anumite lucruri, care lui, din ipostaza de intelectual, i se par rizibile sunt, de fapt, foarte interesante. Aş putea să fac o emisiune despre filozofia acelei cărţi. Dar nu mă interesează. Pentru că nici marele public nu e interesat de asta. Dacă vreau ca respectiva carte să-şi afle publicul, trebuie să descopăr acele elemente cu care “să-l agăţ”. Am mai spus: cea mai mare lecţie de jurnalism mi-a dat-o chiar mama mea. Ştii ce a înţeles ea din “Madam Bovary”, a lui Flaubert? Că una l-a înşelat pe unul. Şi că, teribil, aia era măritată. Atât. La fel trebuie să faci când îl trimiţi pe un cititor către o carte. Şi vin unii sensibili, care mă întreabă cum îndrăznesc să cobor o carte la nivelul ăsta. Păi o cobor, dacă vreau să pătrundă spre public! Important e ca omul să pună mâna pe ea. Dacă i-o prezint din start ca pe o carte despre filozofia existenţei, cui îi pasă? De fapt, nu fac decât să-l repet pe Caragiale. Îi ştiu publicistica pe de rost. Are un articol care ar trebui predat în şcolile de gazetărie. Ţinea într-o pagină de ziar, coloana a cincea, unde trebuia să scrie mereu despre câte o carte. Doar era intelectual! La un moment dat, pe vremea unor confruntări de stradă violente dintre putere şi opoziţie, îi apare articolul care suna cam aşa: e adevărat că în primele rânduri v-am povestit despre cartea asta, dar cum să scriu în continuare despre ea, când afară tropăie soldaţii şi sunt chelfăneli peste tot? Apoi revine: sigur, cartea e interesantă, dar, iată!, peste drum leliţa îi dă cu mătura-n cap jandarmului! E un alt curs de gazetărie pe care l-am învăţat temeinic.
