Greva sufletelor

N-are suflet, domnule! E vorba românească de final de discurs dezaprobator. După asta parcă nu mai poţi adăuga nimic. Ai tras concluzia după ce ai comentat un individ care a zbârcit-o rău faţă de altă fiinţă. Expresia e deopotrivă folosită în cazul bărbaţilor care-şi înşală nevestele, al femeilor care îşi trădează soţul, al mamelor care îşi abandonează pruncii ori al indivizilor care lovesc animale. În mod natural, nu are grade de comparaţie pentru că sufletul, teoretic, ori e, ori nu e!  Dar numai teoretic ne împiedicăm de astfel de reguli. În practică, fiecare zi se învârte în jurul unei comparaţii din familia lui „fără suflet“: „E fără suflet mai ceva decât tatăl lui! E lipsit de suflet mai rău decât B., care şi-a lăsat copiii de până-n 5 ani doar cu mama, după divorţ. Pe Z. nu-l depăşeşte nimeni la răutatea sufletului“. Practic, zilnic, românul trăieşte din comparaţii şi catalogări. Frumoase, profunde, stupide, amuzante - toate se învălmăşesc. Problema nu e însă lipsa entităţii nevăzute denumite suflet. Cu doi ani în urmă, Vlad, nepotul meu, îmi explica simplu că sufletul e acolo unde ne doare! Perfectă explicaţie şi plină de subînţelesuri. Doar că trăim în ţara în care pensionarii, tinerii, familiile cu mulţi copii - toţi se pot aştepta să fie daţi afară din casele lor, solicitate de foştii proprietari. Mă întreb dacă situaţia e identică în cazul sufletului… Dacă, de fapt, el trăieşte acum şi aici, ascuns în noi, localizat unde îi e mai bine. Şi, brusc, l-am marginalizat până n-a mai avut loc. L-am înghesuit până la sufocare. Îmi închipui că România în plină criză locativă are un corespondent şi în uniunea sufletelor US. La un moment dat, eram campionii US, nu ştiu exact când: unii spun că în perioada interbelică, alţii, culmea, că în perioada comunistă am fi lăsat mai mult spaţiu sufletului, pentru că atunci era o condiţie primordială a supravieţuirii. Acum însă, cum nu mai e loc în case pentru toţi, nu mai e loc nici pentru suflet. Gata, nici inima, nici stomacul, nici diafragma nu mai au spaţiu de împrumutat. Terenurile sunt preţioase şi acolo şi nimeni nu cedează la preţ. Dar, în plin avânt capitalist, şi sufletul poate s-a adaptat. Stă ceva mai înghesuit şi cu teamă, undeva, într-o cameră închiriată. Proprietarul îi tot creşte chiria pe măsură ce i se pare că şi aşa a cedat prea mult pe nimic. Iar sufletul se adaptează. Devine şi el mai pragmatic că să poată supravieţui. O informaţie de ultimă oră ar fi că se pregăteşte ceva mare, un protest masiv. Unii se tem, alţii cârcotesc, dar sufletele vor să iasă în stradă. Şi chiar ar vrea să-i boicoteze pe cei de la care închiriază spaţiul. Unii spun că odată ce vom abandona sufletele vom avea în sfârşit progres de tip capitalist. Eu mizez totuşi pe o revoluţie în care să câştige strada.