Acordul cu FMI este necesar nu numai pentru protejarea puterii de cumpărare a populaţiei, ci şi pentru că politicienii nu vor să-şi asume responsabilitatea unor decizii mai puţin populare, crede liderul BNS, Dumitru Costin. Avem un aparat birocratic plin de şefi. Motivul: toată lumea vrea să conducă în ţara asta, nimeni nu vrea să muncească. Toată lumea vrea să lucreze cât mai puţin şi să aibă responsabilităţi cât mai mici. Pentru guvernanţi, Costin are mai mult întrebări retorice: Ţi-ai asumat politic 45% punctul de pensie. Cum închizi această ecuaţie simplă din punct de vedere financiar? De unde bani? Că dacă-mi spui că vrei să plăteşti pensii mai mari împrumutându-te, o să te-ntreb: De unde te împrumuţi? Cu ce dobândă? Şi când dai banii înapoi? Te împrumuţi, plăteşti un an, doi, trei, dar la un moment dat se termină şi povestea asta şi o să ajungi în situaţia în care nu mai poţi plăti pensiile.

 

 

O astfel de ecuaţie nu ţi se poate închide. Ea s-ar putea închide ori printr-o creştere spectaculoasă a contribuţiilor salariaţilor din mediul economic şi ale angajatorilor lor, ori printr-o politică publică de stimulare a ocupării, pentru a creşte numărul de salariaţi ocupaţi în economie, astfel încât numărul contribuabililor să crească. Dar ecuaţia, în formula în care aţi enunţat-o dumneavoastră, nu se închide. Nu se închide decât cu minus. Deficit - bani de adus de undeva.

 

 

În ciuda faptului că avem o cifră foarte mare de salariaţi în sectorul bugetar, există dezechilibre în alocarea resurselor umane. Faimoasa descentralizare a generat, generează şi va genera în continuare o creştere spectaculoasă de salariaţi în sectorul bugetar. Nu există mecanisme de control privind politica de ocupare în zona administraţiei locale. Şi toate excesele din această zonă se cumulează şi rezultă nişte indicatori macro care te sperie. O să vă dau exemplu două instituţii cu acoperire naţională care, în momentul de faţă, sunt subpopulate, au nevoie de personal suplimentar. Prima dintre ele este Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură (APIA). Ea are circa 5.000 de salariaţi. APIA suferă pe de o parte de o proastă organizare a sistemului, în sensul în care are surprinzător de mulţi indivizi în aparatul central, plus o pleiadă de directori şi directoraşi în toate structurile, atât la nivel central, cât şi la nivel local. De asemenea, APIA trebuie să deservească peste 1,2 milioane de fermieri la nivelul întregului teritoriu al României, iar dacă îi ignorăm pe cei pe care i-am amintit, mai rămân 4.000 de salariaţi care lucrează efectiv în relaţia cu fermierul, în relaţia cu dosarul de accesare a subvenţiei. Consecinţele sunt întârzierea la plată a subvenţiilor, a accesului fermierilor la banii europeni. Aceşti angajaţi ai APIA trebuie să meargă pe teren, să facă verificările tarlalelor, ale culturilor, trebuie să verifice şi să numere capetele de vacă, de oaie etc. Tot ceea ce este cuprins în dosarul de subvenţie trebuie verificat la faţa locului. De exemplu, în judeţul Giurgiu, pe capul unui astfel de funcţionar au ajuns 18.000 de dosare. Este clar, este imposibil fizic, chiar dacă lucrezi 24 de ore din 24, să rezolvi problemele oamenilor.

 

 

Asta e o altă boală a întregului sistem din România. La un număr foarte mic de salariaţi ne trezim cu un şef de birou, cu un director, cu un directoraş. Toată lumea vrea să conducă în ţara asta, nimeni nu vrea să muncească. Toată lumea vrea să lucreze cât mai puţin şi să aibă responsabilităţi cât mai mici.

 

 

Vă mai dau exemplul Agenţiei Naţionale pentru Ocupare şi Formare a Forţei de Muncă şi implicit al agenţiilor judeţene. La sfârşitul anului trecut, Guvernul a mutat peste 400 de salariaţi într-o altă instituţie pentru a se ocupa de colectare, de resurse etc. Astfel a redus capacitatea de răspuns a Agenţiei naţionale, dar şi a celor judeţene, faţă de o categorie cu mari probleme: şomerii. În contextul în care era clar, existau previziuni pertinente care atrăgeau atenţia că numărul şomerilor va creşte. Acum suntem în situaţia în care va trebui să găsim soluţii pentru ca aceste agenţii judeţene să-şi îndeplinească propriile responsabilităţi. Sunt subpopulate în momentul de faţă, iar cei disponibilizaţi vor avea mari probleme, pentru că funcţionarii respectivi vor avea multe dosare de rezolvat, vor amâna deciziile, oamenii vor fi nemulţumiţi, dosarele lor de şomaj se vor închide greu, cu întârziere. Oamenii nu vor avea acces la resursele financiare necesare, deci vom crea artificial probleme sociale. Noi ne judecăm cu Ministerul Muncii, cu toate astea nu s-a ţinut cont de decizia instanţei, care a hotărât că se suspendă aplicarea acestui act normativ, drept urmare ne judecăm acum cu ei pe fond.

 

 

În anumite judeţe ale ţării, spre sfârşitul anului trecut, când întreaga clasă politică era angrenată în campania electorală, directorii din diverse instituţii descentralizate, fără să aibă nişte instituţii de control asupra modului în care ei acţionează, şi-au permis să angajeze cu nemiluita. De exemplu - faimoasa instituţie care se ocupă cu copiii instituţionalizaţi în România. Avem astfel de excese, de exemplu în judeţul Dolj, în Galaţi. Şi mai grav este că aceste angajări s-au făcut pe şpagă.

 

 

Da, şi în astfel de instituţii se înregistrează probleme similare. Şi o să vă spun de ce. Toată zona instituţiilor publice suferă de următoarea meteahnă: fiecare schimbare politică îi poziţionează pe cei care vin la putere în situaţia de a-şi hrăni propria clientelă. Şi atunci, cei care se aflau în poziţii de conducere în structura respectivă nu sunt scoşi din sistem, ci se modifică schema organizatorică a instituţiei respective, oamenii aceştia sunt mutaţi în alte eşaloane şi se creează noi posturi pentru clienţii politici. Aceste fenomene se repetă sistematic, după fiecare alegeri locale sau generale. Astfel, personalul instituţiilor publice a crescut numeric în mod exponenţial.

 

 

Sigur că da. Pe de o parte, interesul meu este de a găsi soluţii concrete şi corecte pentru a proteja veniturile membrilor mei de sindicat. Săptămâna trecută, la Constanţa, într-o sală în care erau prezenţi circa 120 de activişti sindicali şi discutam acest subiect, i-am întrebat: Câţi dintre voi au credite la bancă luate în valută? Mai bine de 90% din ei au ridicat mâna instant. Bineînţeles că şi eu. Şi discutam care ar fi consecinţele deprecierii accelerate a monedei naţionale asupra puterii de cumpărare a salariilor. Şi toată lumea a înţeles cum stau lucrurile, pentru că deja plătim mult mai mulţi lei ca rate la creditele angajate anterior. Dar să revenim la întrebare. O să constataţi că o bună parte din subiectele cuprinse în acordul stand-by cu FMI sunt lucruri pe care Guvernul României ar fi trebuit să le facă fără să aibă neapărat pe cap presiunea FMI. Declaram în toamna anului trecut, când era acel mare scandal pe marginea creşterii salariilor profesorilor, că acea lege nu se poate aplica. Tot la acea vreme mai susţineam că şi viitorul guvern, indiferent câtă susţinere va avea în Parlament, nu va avea capacitatea să-şi asume nişte decizii politice majore, cum ar fi rescrierea salarizării în sectorul bugetar. Am spus, n-au cojones, ca s-o citez pe doamna Allbright. Nici pentru redactarea unei salarizări unice, nici pentru rescrierea sistemului public de pensii. Pentru că legea, aşa cum arată ea acum, a generat foarte multe discrepanţe, excese şi chiar abuzuri. A discriminat unii salariaţi ajunşi la vârsta de pensionare: deşi atât ei, cât şi angajatorii lor au plătit contribuţii suplimentare, la momentul pensionării, modul în care li s-a calculat pensia a fost obraznic, în sensul în care nu li s-au recunoscut aceste contribuţii suplimentare. Pe cale de consecinţă, li s-a calculat o pensie diminuată. Este vorba de foşti angajaţi care au activat în condiţii grele de muncă şi care au plătit contribuţii suplimentare pentru ca, în momentul pensionării anticipate, pensia lor să nu fie afectată. Cum susţinem în instanţă această categorie de pensionari, anul trecut i-am precizat fostului ministru al muncii, Paul Păcuraru, că este aberant să multiplicăm zeci de mii, sute de mii de procese în România, ca pensionarii să se judece cu statul român să-şi recapete un drept, să sufocăm instanţele de judecată, când putem rezolva această problemă printr-o rectificare legislativă. Fapt care s-a şi produs pe finalul anului trecut. Dar, evaluând cât ar însemna plata pensiilor corecte pentru aceşti indivizi, am ajuns la o cifră care ne-a dat dureri de cap, circa 900 de milioane de euro. În schimb, au proliferat tot tipul de categorii speciale de pensii, pentru categorii socio-profesionale care mai de care mai influente în societate. Şi unele cu nişte beneficii absolut incredibile. Şi acum vine FMI şi spune Guvernului: Rezolvă această problemă, pentru că e o problemă de fond. Ai milioane de pensionari cărora trebuie să le poţi plăti la timp o pensie corect calculată. Fă-ţi treaba! E una dintre condiţiile puse de Fond. Iar Banca Mondială va deplasa o echipă tehnică, pentru a lucra, alături de Ministerul Muncii, de Guvernul României şi partenerii sociali, la rescrierea acestei legi. În concluzie, suntem în situaţia în care constatăm incapacitatea guvernelor de a-şi asuma anumite decizii politice decât sub presiunea instituţiilor internaţionale. Aşa suntem noi făcuţi - numai la impuse evoluăm, la liber alese nu. Nu vrem noi. Sau nu putem!

 

 

Eu îi înţeleg. Şi 2009 e un an electoral, urmează europarlamentarele, prezidenţialele. Fiecare încearcă să-şi facă jocul. Acum o să mă laud. Începând cu 1994 am avut ocazia să relaţionez an de an cu Fondul. Am avut şi momente mai "plăcute" cu ei, când, spre sfârşitul anilor ’90, am dat în judecată FMI, iar justiţia română, care era extrem de obedientă, a pus batista pe ţambal, la "sugestia" Guvernului României de la acea vreme. BNS a dat FMI în judecată pentru că nu-şi respecta propriul statut. FMI este o instituţie creată imediat după cel de-al Doilea Război Mondial la Bretton Woods, care are ca principal scop relansarea economică şi finanţarea unor procese de modernizare economică, de exemplu Planul Marshall. Însă tipul de politici cu care veneau în fiecare ţară erau contrare total propriilor obiective din statut. Găsisem şi două mari case de avocatură de peste Ocean dispuse să ne reprezinte, şi singurul gest pe care trebuia să-l facă justiţia din România era să constate că nu pot da o sentinţă în cazul respectiv şi să mute procesul în Statele Unite. Iniţial, ni s-a negat calitatea procesuală, le-am demonstrat-o, ni s-a recunoscut această calitate, fiind finanţatori ai Fondului, în calitate de cetăţeni ai României, ţară care plăteşte o contribuţie la FMI.

 

 

Instanţa din România a constatat că nu poate să judece cazul, dar nu l-a trimis mai departe. A refuzat să facă acest demers elementar, să spună “Nu putem să judecăm, se judecă în continuare în SUA”. Însă după această atmosferă tensionată, reprezentanţii FMI fiind citaţi într-un tribunal din România, am înteţit comunicarea cu Fondul şi am ajuns să creăm grupuri de dialog la nivel mondial care discută pe teme privind globalizarea, pensiile, şomajul etc. Dar să revin la teza cu balaurul. Nu sunt nişte balauri. Sunt nişte experţi în politici macroeconomice, care, în numele unei instituţii financiare internaţionale, vin şi negociază cu noi în baza unor diagnostice pe care le fac. Identifică nişte zone-problemă ale economiei şi propun nişte soluţii. Ceea ce mă îngrijorează pe mine, şi după întâlnirea cu echipa Fondului de săptămâna trecută, este lipsa de soluţii pe care Guvernul României să le fi avansat deja în scrisoarea de intenţie către board-ul FMI. Pentru că, până la urmă, soluţiile nu vin de la Fond. FMI spune: Ai o problemă, rezolv-o! Cu ce soluţii vii tu? Până la urmă, soluţiile sunt ale tale, pentru că eşti un guvern suveran. De exemplu: ai o problemă cu sistemul de pensii. Ţi-ai luat un angajament politic: punctul de pensie 45% din salariul mediu brut. Având în vedere că-ţi scade numărul de salariaţi şi nu faci nimic pentru ocuparea acestora, ca să ai un număr consistent de contribuabili la sistem, având în vedere că ai o altă lege care te obligă ca anual să creşti transferurile din bugetul public către Pilonul II, care-ţi adânceşte deficitul, mătăluţă susţii că vrei să creşti punctul de pensie. Normal să te-ntreb eu, Fond Monetar, pe tine, Guvern: Şi de unde strângi aceşti bani ca să plăteşti pensiile majorate? Găseşte o soluţie ca să plăteşti pensiile majorate. Pentru că una dintre întrebările mele pentru cei de la Fond a fost: Credeţi că ar trebui crescută fiscalitatea pe forţa de muncă pentru a alimenta majorarea pensiilor? Şi mi-au răspuns că este o aberaţie ca, într-un astfel de climat economic, să creşti fiscalitatea pe locul de muncă. Este total descurajant, neproductiv! Nu faci nimic altceva decât să stimulezi creşterea numărului de şomeri, plata la negru şi la gri a salariilor, care se face tocmai pentru ca angajatorii şi angajaţii să nu aibă costuri mărite pe sistemul public de pensii. Şi atunci mă întorc cu întrebarea: Ţi-ai asumat politic 45% punctul de pensie. Cum închizi această ecuaţie simplă din punct de vedere financiar? De unde bani? Că dacă-mi spui că vrei să plăteşti pensii mai mari împrumutându-te, o să te-ntreb: De unde te împrumuţi? Cu ce dobândă? Şi când dai banii înapoi? Te împrumuţi, plăteşti un an, doi, trei, dar la un moment dat se termină şi povestea asta şi o să ajungi în situaţia în care nu mai poţi plăti pensiile. Şi o să ai o problemă mult mai mare!

 

 

Un alt subiect pe care l-am discutat cu Fondul a fost posibila creştere a altor taxe şi impozite. Au venit cu acelaşi tip de mesaj, chiar au fost pe placul meu răspunsurile lor. Mi-au spus: Să stiţi că şi noi am comunicat Guvernului dumneavoastră că ar fi total contraproductivă o decizie de majorare a TVA şi i-am întrebat dacă şi-au rezolvat problemele cu frauda şi evaziunea fiscală. Şi, din nou, reprezentanţii Fondului şi-au arătat disponibilitatea să trimită o echipă de experţi care să colaboreze cu Guvernul României pentru a îmbunătăţi calitatea colectării taxelor şi impozitelor. De asemenea, experţii FMI s-au declarat întru totul de acord cu reducerea numărului de taxe şi impozite. Au spus: Domnule, e o nebunie ce aveţi aici, puzderie de taxe şi impozite, sunt foarte greu de administrat, stimulează birocraţia excesivă şi corupţia. Costurile de administrare sunt mai mari decât veniturile colectate. Renunţaţi la chestia asta! Spre deosebire de alte dăţi, ne-au explicat, ca urmare a crizei internaţionale pe care niciunul dintre noi n-a mai experimentat-o, nu venim cu soluţii tradiţionale. Vom lăsa margini de manevră mult mai mari guvernului ţării dumneavoastră, dar dorim de la el să vină cu soluţii corecte, coerente, prin care să-şi atingă obiectivele pe problemele sensibile pe care noi le-am identificat.

 

 

Este o afirmaţie foarte corectă, eu personal acţionez tocmai în spiritul acestei declaraţii. De aceea mi-am şi asumat public anumite decizii controversate pentru mişcarea sindicală din România. Chiar am ajuns să fiu prezentat pentru unele sectoare ca un lider sindical care acţionează împotriva oamenilor. Răspunsul meu este unul categoric - nu-mi permit să mint oamenii, iar responsabilitatea mea este de altă factură. Dacă oamenii pe care eu îi reprezint nu mai au soluţii în compania în care ei lucrează acum, trebuie să mă dau peste cap şi, împreună cu colaboratorii mei, să găsesc soluţii alternative. Soluţii care să le permită oamenilor pe care eu îi reprezint să-şi găsească un nou job, să se recalifice şi să intre din nou în piaţa muncii. Eu asta fac acum, cu toate riscurile de rigoare. Îmi spuneaţi mai devreme că au loc disponibilizări masive în economie. E adevărat. Eu reprezint sectoare economice în care a curs şi va curge sânge în continuare, în sens figurativ evident, în sensul disponibilizărilor. De aceea eu permanent mă întâlnesc cu oameni de afaceri din întreaga ţară, pentru a-i ruga să nu dea oameni afară. Există soluţii, finanţabile în momentul de faţă, şi am oamenii capabili să ofere astfel de soluţii, astfel încât reconversia, recalificarea lucrătorilor să se producă în interiorul companiei. Finanţarea acestui proces se acoperă din bani nerambursabili, pe scheme de ajutoare de stat, în plus se asigură şi 60-70% din cheltuiala cu salariile. Ceea ce pentru un angajator este un lucru extraordinar. Decât să trimită oamenii în şomaj, mai bine colaborăm, le putem da oamenilor valenţe suplimentare, astfel încât să ajutăm mediul de afaceri, companiile, să se reorganizeze, să se reorienteze pe piaţă, având şi oameni mai bine calificaţi în interiorul companiei, astfel încât să-şi găsească un nou drum împreună, compania şi angajaţii. Pentru că marea greşeală pe care o fac oamenii de afaceri în momentul de faţă este să dea oamenii afară. Criza vine, dar şi trece. Ce vor face după ce criza va trece, de unde vor lua forţă de muncă calificată? Nimeni nu-i aşteaptă pe ei doi ani să treacă această criză. Evident că cel disponibilizat va lupta să supravieţuiască, îşi va găsi locul într-o altă firmă. De aceea discut şi dialoghez cu oamenii de afaceri pentru că ei sunt cei care-i angajează pe membrii mei de sindicat. Şi sper ca, la sfârşitul acestui an, să trag linie şi să spun că am ajutat 30.000 de oameni să-şi păstreze locurile de muncă în această economie a României, lovită şi ea de criză. Reacţia unor sindicate provine din neînţelegerea unor lucruri simple. Spre exemplu, CFR. Vorbim de o companie care are venituri şi cheltuieli. Îşi poate permite din veniturile pe care le face să plătească cheltuieli cu salariile mai mari? Dacă dă, e în regulă. Că nu aduce nimeni bani de-acasă. Nici statul n-o să ia din vistieria aproape goală pentru a arunca bani cu nemiluita. Pentru că deficitul acela trebuie finanţat de cineva. Trebuie să plătească cineva.

 

 

Nu, în niciun caz. Şi acest salariu minim despre care vorbim acum este cu mult sub valoarea reală, normală a unui salariu minim. Salariul minim este prestaţia în bani pentru un program de lucru de 170 de ore lunar pentru cea mai de jos muncă, aceea care nu solicită nicio calificare. Iar acest salariu trebuie să-i asigure angajatului supravieţuirea. Lucru care în România nu se întâmplă. Şi, pentru că nu-i asigură supravieţuirea, acest individ, salariat, nu face altceva decât să se îndrepte către zona prestaţiilor sociale şi să-şi facă dosar, pentru ca el şi familia lui să poată beneficia de ajutoare sociale. Statul, din bani publici, îi completează veniturile pentru ca el să supravieţuiască. Este o aberaţie ca un lucrător într-o piaţă a muncii, într-o ţară, să ceară ajutor ca să supravieţuiască. De fapt, ce facem? Avem o imagine clară a unui mod neperformant în care s-a creionat economia României, în care s-a construit mediul de afaceri, zona privată, sufocată fiind de birocraţie, de corupţie, de o justiţie incapabilă să rezolve în timp util litigii de tip comercial, de un aparat statal represiv, şi beneficiind de o infrastructură de foarte proastă calitate. Toate acestea au presat asupra companiilor, iar ele au fost nevoite să găsească soluţii de supravieţuire. Un debuşeu. Şi debuşeul a fost plata forţei de muncă. Pentru mine este paradoxal ca, în momentul de faţă, sectorul public să plătească mai bine decât sectorul privat. E o aberaţie economică. Peste tot mediul privat plăteşte mai bine decât mediul public. Iar salariul minim, aşa scăzut, este o formă prin care statul susţine indirect nişte business-uri neperformante.