Firmele româneşti care ar mai putea livra echipamente şi servicii pentru unităţile 3 şi 4 de la Centrala Nuclearelectrică de la Cernavodă au început deja să facă lobby pe lângă compania de proiect ce va realiza cele două unităţi. Cu toate acestea, în cea mai optimistă variantă, industria românească nu poate acoperi mai mult de 15-20% din necesarul de echipamente, multe întreprinderi cuprinse iniţial în programul nuclear fiind deja desfiinţate sau renunţând la producţia specială. Deşi investiţia majoritară în cele două reactoare va reveni statului român, banii se vor duce în cea mai mare parte în importurile de echipamente. Canadienii, deţinătorii tehnologiei CANDU 700, par a fi totuşi interesaţi de colaborarea cu societăţile din România, deşi încă nu se ştie cine va fi câştigătorul licitaţiei pentru derularea proiectului de investiţii.
Cu o întârziere de aproape un an, compania de proiect ce urmează a construi încă două reactoare nucleare la Cernavodă a fost, în sfârşit, înfiinţată. În ciuda crizei de comenzi pentru industria autohtonă, Guvernul României nu a luat însă în calcul posibilitatea ca o parte a lucrărilor să fie încredinţate societăţilor româneşti, deşi vorbim de o investiţie de peste 4 miliarde de euro. Reunite în Asociaţia furnizorilor din România de echipamente, materiale şi servicii pentru centralele nuclearelectrice (AFEN), cele aproape 20 de societăţi cu capital românesc care mai pot intra în programul nuclear încearcă să-şi facă loc pe cont propriu. „Nu există nicio certitudine pentru industria românească în ceea ce priveşte participarea la construcţia unităţilor 3 şi 4, cu atât mai mult cu cât acest proiect se va realiza cu capital românesc şi cu capital străin“, recunoaşte consilierul AFEN, Dragoş Gabor. Compania de proiect va analiza ofertele, dar Guvernul ar trebui să fie cel care ar trebui să recomande furnizorilor externi posibilitatea de a achiziţiona anumite componente din România. Deocamdată, acest lucru nu se întâmplă, deşi modelul offset (utilizat în achiziţia de tehnică militară) ar putea funcţiona la fel de bine şi în acest caz. Se estimează că lucrările efective de construcţie a unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă ar putea demara anul viitor, iar intrarea lor în funcţiune este programată pentru 2015-2016. Până atunci trebuie rezolvate însă două probleme majore: finanţarea lucrărilor şi alegerea furnizorului extern. Modificarea structurii acţionariatului companiei de proiect, în sensul că statul român şi-a ridicat cota de acţiuni de la 20% (cât a fost iniţial) la 51%, aruncă automat în cârca acestuia şi o povară mai mare în finanţarea proiectului.

Să reinventăm roata
Variante ale schemei de finanţare pentru unităţile 3 şi 4 de la Cernavodă au apărut încă din anul 2003, când programul nuclear a redevenit o prioritate pentru România. Şerban Valeca, coordonatorul programului românesc la vremea respectivă, ne-a declarat că a propus Guvernului un parteneriat public-privat cu o schemă de finanţare de tipul B.O.O.T., care înseamnă în principal: construieşti, operezi şi transferi proprietatea în sarcina statului, care este partener. Propunerea respectivă a plecat de la o realitate a acelei perioade, în sensul că nu se mai puteau acorda garanţii suverane pentru un împrumut, aşa cum s-a procedat în schema de finanţare a Unităţii 1 şi 2 de la Cernavodă, deoarece depăşeam ca ţară nivelul prudenţial impus de organismele financiare băncii centrale. Pe de altă parte, „prin creditul Euratom, negociat cu Uniunea Europeană, s-a impus o clauză prin care de la buget nu se puteau aloca mai mult de 10 milioane de euro pentru reactorul 3 pe o anumită perioadă“, spune Şerban Valeca. În aceste condiţii, pe baza unui studiu de fezabilitate întocmit de compania românească Nuclearelectrica (SNN), în parteneriat cu AECL Canada, Ansaldo Italia şi KHNP Coreea de Sud, statul român intra în parteneriat cu lucrările existente (construcţii: anvelopă reactor şi câteva echipamente existente), care reprezentau circa 16% din investiţia totală, acest procent putând fi mărit până la 20% dacă partea română ar fi finanţat şi apa grea, şi prima încărcătură de combustibil nuclear. Pentru reactorul 3, termenul de construcţie era de maximum 6 ani, cu o investiţie totală de circa 1-1,1 miliarde euro. „În cursul anului 2004 s-a prezentat proiectul investitorilor potenţiali din mai multe capitale, astfel încât în noiembrie 2004 s-au primit 18 scrisori de intenţie, din care 14 de la firme străine“. De menţionat că la acea vreme erau foarte multe lichidităţi pe piaţa internaţională, investiţia iniţială era recuperată în 12 ani, în conformitate cu studiul de fezabilitate, iar proprietatea ar fi fost trecută 100% în favoarea statului român.

Cånd nu ştie stånga ce face dreapta
În România, lucrurile bune nu au însă viaţă lungă, aşa că proiectul amintit a fost abandonat. Semnele tot mai vizibile ale unei viitoare crize energetice au deşteptat iar guvernanţii din România, astfel că în 2007 programul a fost reluat, dar „cu altă pălărie“. Hotărârea de guvern care stipula construcţia reactoarelor 3 şi 4 a schimbat din start schema de finanţare într-o alta, de tip B.O.O., care se traduce prin: construieşti, deţii şi operezi pe întreaga durată de viaţă a reactoarelor. Conform specialiştilor în domeniu, schema de parteneriat a fost nefericit aleasă deoarece este greu de definit un parteneriat companie de stat-companii private pe o perioadă de peste 40 de ani. Din nou s-a prezentat proiectul şi s-au solicitat oferte pentru înfiinţarea companiei de proiect, menţinân-du-se conceptul de 16-20% privind participarea statului romån. Conform prevederilor hotărârii amintite şi în urma negocierilor de către comisia numită în acest scop, în luna martie a anului 2008, pe baza ofertelor prezentate, trebuia să fie aprobată în guvern compania de proiect cu procentele de participare aşa cum au fost ele negociate, adică statul român, prin SNN, cu 20%, iar companiile investitoare româneşti şi străine - restul. Minunea nu a durat decât câteva luni, căci guvernanţii s-au răzgândit iarăşi şi au declarat că au destui bani la buget, astfel încât contribuţia părţii române în compania de proiect a fost majorată la peste 50% (de la 16-20% cât impusese iniţial Guvernul). Sumele vehiculate la acea vreme, pentru investiţie, erau de circa 1,75-2 miliarde/reactor, cu o perioadă de construcţie de 6,5 ani pentru reactorul 3, la care se adaugă încă 6 luni pentru reactorul 4. Concluzia simplă este că proiectul este deja întârziat cu 4 ani, iar condiţiile de finanţare nu se cunosc încă.

Cu cine jucăm?
Lansat în anii ’80, programul nuclear românesc urmărea ca majoritatea componentelor să fie realizate în ţară, cu excepţia celor de la primul reactor, unde participaţia firmelor româneşti a fost undeva sub 20%. S-au cumpărat licenţe, s-au obţinut autorizaţii şi s-au făcut investiţii enorme în întreprinderile ce urmau să intre în program. După 1990, prin abandonarea programului nuclear, multe dintre aceste întreprinderi fie au dispărut, fie au renunţat la secţiile speciale. Cu toate acestea, câteva au reuşit să supravieţuiască, fiind acum în postura de a putea contribui la construcţia reactoarelor 3 şi 4, dacă le bagă cineva în seamă. Din punctul de vedere al expertizei şi capacităţii tehnice de a realiza lucrări în regim de calitate autorizat, specialiştii apreciază că se poate realiza în ţară circa 40% din necesar. Asta la modul ideal, evident. Amintim doar câţiva agenţi economici care şi-au menţinut în funcţiune capacităţile de expertiză şi producţie: Fabrica de Combustibil Nuclear, capabilă să furnizeze combustibilul necesar, Fabrica de Apă Grea, Institutul de Cercetări Nucleare, capabil să furnizeze echipamentele speciale din gama celor furnizate la unităţile 1 şi 2, Uzinele Turbomecanica pentru ansamblul turbină, Romenergo, Titan Echipamente Nucleare, Automatica, Energomontaj, Metalexportimport etc. După stabilirea mecanismului de finanţare a unităţilor 3 şi 4 vor fi organizate licitaţii internaţionale, în care preţul, condiţiile de calitate şi termenii de execuţie vor fi definitorii. Rămâne de văzut dacă firmele româneşti vor face faţă acestor cerinţe.

CANDU rămåne în cărţi
În ciuda faptului că filiera de tip CANDU, după care au fost realizate reactoarele 1 şi 2 de la Cernavodă, este deja depăşită (datează din 1965), se pare că şi reactoarele 3 şi 4 vor fi construite tot pe această filieră. Motivele sunt cât se poate de evidente:
- construcţia anvelopelor este definitivată în proporţie de peste 80%, iar interiorul nu poate fi „mobilat“ decât cu echipamentele unui asemenea reactor;
- începând cu anii ’80, ţara noastră a plătit un transfer tehnologic care trebuie pus în valoare şi se „amortizează“ prin multiplicarea numărului de reactoare din această gamă;
- o parte din industria românească producătoare de echipamente speciale are dotarea tehnologică şi resursa umană pregătită pentru acest tip de tehnologie. Introducerea altei tehnologii se poate face numai cu un program multianual special de dotare şi pregătire a personalului.
Programul Nuclear Naţional a fost gândit iniţial ca, în paralel cu definitivarea unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă, partea română să participe activ la cercetările pentru reactoarele de Generaţia IV, ce se desfăşoară pe plan mondial, astfel încât, la orizontul anului 2025, când reactoarele de generaţie IV vor fi comerciale, să putem alege o altă filieră. În acest moment se vorbeşte deja despre reactoare de Generaţie 3+. La reactorul nr. 2 de la Cernavodă s-au adus peste 180 de îmbunătăţiri de proiect faţă de reactorul nr. 1.