Justiţie cu rigla la palmă

Pe la 7 ani am avut un acces dictatorial de diciplinare în clasa mea preponderent masculină şi, evident, năzbâtioasă. Într-o dimineaţă de primăvară în care energia colegilor mei îi făcea să plesnească în bănci ca baloanele prea umflate, a izbucnit o trânteală sănătoasă, cel mai bun remediu pentru bărbaţii în devenire care se luptau pentru supremaţie. Motivul… acelaşi la orice vârstă… cine are maşini mai multe, dar mai ales mai frumoase. Dacă prima dilemă se tranşa printr-o simplă numărătoare, a doua nu era chip s-o poţi clarifica fără un nasture rupt şi câteva reprize de curăţare a podelei cu uniforma din dotare. Pe când pauza se termina şi confruntarea era în toi, m-am considerat obligată să intru în mijocul grămezii şi să-i forţez să treacă în bănci liniştiţi - speram eu. Intrarea „tovarăşei“ m-a prins fix în miezul evenimentelor cu o mână înfiptă în haina unuia şi cu glasul care le acoperea pe celelalte. N-a fost chip să o conving că intenţiile mele au fost exact opuse aparenţelor! Credeţi-mă, replica „nu e ceea ce crezi!“ mai funcţionează doar în filme… Am luat prima mea bătaie la palmă în faţa clasei, singura fată într-un şir de 8 sau 9 băieţi. Lăcrimam de furie pentru că eram nedreptăţită. Eu dorisem să fac ordine şi eram pedepsită pentru asta. Acolo a murit credinţa mea că „binili învingi“. Degeaba mi-au explicat toţi că învăţătoarea trebuia să dea o lecţie, că nu putea să stea la prea multe explicaţii, ci doar să pedepsească pentru că altfel îşi pierdea autoritatea. Am luat bătaie în faţa clasei. A provocat durere şi umilinţă. A obţinut dominaţie. Pentru asta era plătită. La fel ca procurorii de azi. Saltă cu mascaţii şi reţin. Din acea clipă, nevinovăţia nu mai e luată în calcul de public. Se ştie! Un elev bătut la palmă în faţa clasei trebuie să fi făcut ceva rău. Un om de afaceri ori, mai rău, un om al legii săltat din pat de poliţişti mascaţi clar e vinovat. Bogătaşul e oricum suspect că are bani, dar când e luat pe sus şi băgat după gratii 24 de ore nu mai e niciun dubiu că e putred de vinovăţie. Şi uite aşa îmi închipui eu cum un procuror, ori mai mulţi, ori şefii lor... căutau roata, roată cu mâna la ochi cui să-i dea na-na. La palmă, la popou... la Popoviciu până la urmă că aşa s-a nimerit. E vinovat? Lasă să-şi bată mintea judecătorii. Avem probe pentru arestare? Lasă-i tot pe judecători să se chinuiască să iasă din dilema asta. Problema procurorilor, precum a tovarăşei mele, nu este alta decât să arate rigla cuiva şi să şi plesnească. Alţii le spun cine să fie plesnit. Iar pentru descâlcit iţele s-au inventat jurnaliştii…