2 pentru viaţă

România e frumoasă privită în retrovizor. Depinde cât de departe te duci. Din colţul de lume în care mă aflu, e curăţică, sănătoasă şi miroase bine. Am plecat în Bangladesh nu de binele meu, ci de răul lor. UNICEF mi-a propus să facem un documentar aici despre drama copiilor care mor zilnic din cauza diareei. Iar apoi să ne dăm nouă, românilor, şansa să strângem bani ca să-i salvăm pe cei care nu-şi pot permite medicamentele. De ce ai lor, şi nu ai noştri, de data asta. Ba şi unii, şi alţii! Totuşi, ce au ai lor şi nu au ai noştri? Moarte dintr-un pahar cu apă. 200 de copii mor în fiecare zi în Bangladesh înainte de a ajunge la vârsta de 5 ani. Îi doboară deshidratarea severă provocată de diaree. Ceea ce la noi este motiv de disconfort în acea parte de lume este prea des prilej de înmormântare. Apa pe care o beau este murdară şi adeseori contaminată cu arsenic încă din pânzele freatice. Cu sistemul imunitar slăbit din cauza malnutriţiei, copiii se storc precum o cârpă îmbibată cu apă şi se sting. Sunt peste 400 de internări zilnic şi în faţa spitalului din capitală au fost instalate 4 corturi care să primească pacienţii. Paturi pline de copii care te privesc în ochi şi pe care îi vezi că abia mai au forţa să plângă. Aceştia sunt totuşi fericiţii, cei care au ajuns la spital, acolo unde au parte de medicamente gratuite. Dar în Bangladesh sunt 18 milioane de copii sub 5 ani. Pe cei mai mulţi nu-i găsim în spitale pentru că nu au bani. Tratamentul este unul simplu şi nu foarte costisitor. Pentru noi, dar nu şi pentru cei care trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi - adică peste 40 la sută din populaţie. Primesc săruri de rehidratare şi, acum, tocmai un institut de cercetări din ţara lor a dovedit minunile pe care le face zincul - substanţa fără care organismul nu se poate reface. Faptul că descoperirea e a ţării lor nu înseamnă şi că toţi îşi pot permite tratamentul. Şi atunci ne roagă să-i ajutăm cu cât putem. Cu un SMS de 2 euro reuşim să salvăm doi copii. Iar ei speră că venim. Aşa cum au făcut-o şi în anii ’70, când România, producătoare de troleibuze, le promisese că va face o fabrică la ei în ţară. Îşi închipuiau că asta va aduce şi locuri de muncă, dar le va şi curăţa străzile de ricşele care şi azi sufocă traficul. Atunci n-am mai venit. Ne lasă inima să lipsim de la întâlnire de două ori la rând?