În vremuri în care guvernelor le e mai mult teamă de deflaţie, preferând inflaţia (o formă nelegalizată de impozitare ce le garantează venituri bugetare), exemplul unui stat precum Zimbabwe ar trebui să le dea de gândit. Luna trecută, după ce în iulie 2008 rata inflaţiei ajunsese la 231.000.000%, ministrul de finanţe Patrick Chinamasa a anunţat că statul a decis să-si abandoneze moneda si că va accepta ca mijloc de schimb în care să se facă tranzacţiile, inclusiv cele bursiere, valute străine. Cu alte cuvinte, se renunţă la monopolul statului asupra baterii de monedă. Nu gratis însă, pentru că firmele din mediul urban vor trebui să plătească 12.000 de dolari (americani) pentru un permis de schimb valutar, iar fermierii - 10 dolari.
Desi preţurile în Zimbabwe se dublează în fiecare zi, iar banca centrală a anunţat cu doar două săptămâni în urmă că va tipări bancnote de 100 de trilioane de dolari Zimbabwe (1 trilion = 1.000 de miliarde), Gideon Gono - seful instituţiei monetare, poreclit Mister Inflation - a declarat recent într-un interviu acordat revistei „Newsweek“ că nici el, nici Mugabe nu sunt responsabili pentru catastrofa economică si umanitară din ţara sa, ci guvernele occidentale care blochează prin sancţiuni accesul statului african la credite.

Banca naţională, călăul economiei Zimbabwe
De la obţinerea independenţei faţă de Coroana britanică, în 1980, si până în prezent, guvernul condus de Robert Mugabe a reusit să transforme „grânarul Africii“ în cea mai săracă ţară a lumii. Ultimele trei decenii din istoria Zimbabwe ilustrează perfect imensa tragedie economică si umană creată în ţările lumii a treia prin transplantarea ideologiei si politicilor socialiste. Contrar opiniei stângii, întârzierea cu care s-a dezvoltat emisfera sudică în ultimii 60 de ani nu este consecinţa exploatării acestei părţi a lumii de către capitalismul occidental, ci în primul rând efectul politicilor etatiste si - cel mai adesea - de-a dreptul criminale puse în aplicare de guvernele locale. Sub imperiul resentimentului faţă de fostii stăpâni si al seducţiei exercitate de ideile marxiste, cea mai mare parte a elitelor locale post-coloniale din Africa sau Asia - adesea educate în prestigioase universităţi europene - au încercat să emuleze într-o măsură mai mare sau mai mică socialismul real din ţările „lumii a doua“. Dar, ca si în fostul imperiu sovietic, rezultatul final al acestor eforturi a fost colapsul economic si social. În această privinţă, Zimbabwe nu face excepţie de la regulă.

Iluzia prosperităţii socialiste
Conform acordului de la Lancaster House, Robert Mugabe - liderul partidului maoist ZANU - devine, în urma alegerilor din 1980, prim-ministrul uneia dintre ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic si al respectării principiilor statului de drept de pe continentul african. Această particularitate, datorată unei îndelungate administraţii coloniale britanice, explică de ce venirea la putere a lui Mugabe nu a fost urmată de naţionalizări pe scară largă conform formulei leniniste de socialism. Sectorul privat a fost nominal menţinut, însă acesta a fost sufocat de extinderea rapidă a sectorului public prin cumpărarea unor companii private, crearea de întreprinderi de stat si dezvoltarea serviciilor asistenţiale, înăsprirea măsurilor protecţioniste, instituirea controlului preţurilor, inclusiv al salariilor; introducerea a zeci de licenţe si reglementări pentru a descuraja investiţiile si manipularea dobânzilor cu scopul de a asigura finanţarea guvernului.
Totusi, Zimbabwe a beneficiat în această perioadă de împrumuturi consistente din partea statelor dezvoltate. În consecinţă, guvernul de la Harare si-a crescut de vreo câteva ori cheltuielile. Rata sărăciei a început să scadă, iar standardul de viaţă al populaţiei părea să înregistreze o ameliorare notabilă. Numai că, la sfârsitul anilor ‘80, a devenit evident că uriasele deficite bugetare nu mai puteau fi finanţate, iar ineficienţa imensului sector de stat nu mai putea fi mascată.

Inflaţie si colaps economic
Sub presiunea donatorilor internaţionali, Zimbabwe a încheiat un acord de ajustare structurală a economiei cu FMI, care prevedea abolirea controlului preţurilor, liberalizarea ratelor de schimb, reducerea deficitului bugetar si eliminarea barierelor în calea dezvoltării sectorului privat. În conformitate cu acest plan, moneda naţională - dolarul Zimbabwe - a fost devalorizată cu 40%, însă deficitul bugetar nu a fost redus si tranziţia către o economie capitalistă a fost compromisă ca urmare a menţinerii controalelor si restricţiilor formale si informale asupra investiţiilor si tranzacţiilor private pe care regimul Mugabe le vedea ca reprezentând o posibilă ameninţare a monopolului politic deţinut de el si clica din jurul său.
Contracţia economică a fost amplificată de o serie de secete, somajul a crescut, producţia industrială s-a diminuat în toate sectoarele economiei, pe fondul haosului calculaţional, iar cheltuielile guvernamentale s-au majorat în urma unei aventuri militare a lui Mugabe în Republica Democrată Congo, iniţiată în 1998. În aceste condiţii, guvernul a început să-si satisfacă o parte din ce în ce mai mare din apetitul insaţiabil de resurse prin cresterea masei monetare, o taxă ascunsă asupra poporului care are ca efect cresterea preţurilor (inflaţie) si reducerea puterii de cumpărare a monedei.
Situaţia economică s-a înrăutăţit dramatic în 2000, când regimul a orchestrat o invazie a fermelor deţinute de albi (circa 6.000 de proprietari aflaţi în posesia a 46,5% din terenul arabil al ţării) de către asa-numiţi veterani ai luptei pentru independenţă, o acţiune soldată cu multe abuzuri, chiar crime, si urmată de o naţionalizare a fermelor. Din acest moment, producţia agricolă s-a prăbusit, iar economia a intrat într-o cădere accelerată. În prezent, populaţia ţării este ameninţată de foamete si mai mult de o treime depinde de livrările de alimente ale ONU, producţia industrială - cu excepţia preselor de tipărit bancnote - este practic inexistentă, puţinele schimburi comerciale se fac în natură sau în monede străine, 80% din populaţie nu are locuri de muncă, câteva milioane de persoane au emigrat în Africa de Sud si ţările învecinate, în timp ce alte câteva milioane se crede că au murit ca urmare a lipsei de hrană sau epidemiilor de HIV si holeră…

Falsificatorul oficial de bani
Cu cât economia a scăzut mai mult, cu atât Gideon Gono, din 2003 guvernatorul Reserve Bank of Zimbabwe, a tipărit mai multe bancnote. Între 1997 si 2007, rata cumulată a inflaţiei în Zimbabwe a fost de 3,8 miliarde% conform calculelor lui Steve Hanke, profesor la John Hopkins University din Baltimore, SUA, si autorul unui indice care încearcă să ofere o estimare numerică fidelă a hiperinflaţiei create de banca centrală a statului african, în condiţiile în care instituţia nu mai poate sau nu mai vrea să publice statistici de mai bine de un an. În consecinţă, birurile extrase de guvernul din Harare de la populaţie au ajuns să derive aproape exclusiv din senioraj deoarece, chiar dacă guvernul lui Mugabe ar mai avea ce să impoziteze, rata de crestere a preţurilor este atât de ridicată încât banii îsi pierd pur si simplu valoarea în intervalul dintre colectarea impozitelor si cheltuirea acestora.


Mr. Inflation: Sunt optimist, mai rău de-atât nu se poate

Multă lume vă consideră responsabil pentru colapsul economic al Zimbabwe.
Gideon Gono: Occidentul vrea să credeţi că managementul defectuos a dus la această situaţie. În realitate însă, sancţiunile economice impuse de acesta au avut consecinţe devastatoare. Nu-mi vine în minte niciun genocid mai grav decât acesta. Prin natura lor, sancţiunile sunt făcute să inducă teamă. Ca si terorismul.

Statele Unite susţin că sancţiunile impuse au ca ţintă cercul de apropiaţi ai presedintelui Mugabe.
Ele au un impact asupra persoanei mele, însă asta nu înseamnă că sunt o persona non grata la nivel internaţional. Călătoresc des. Contrar a ceea ce se spune, sancţiunile nu lovesc în clasa cu venituri mai ridicate. Impactul sancţiunilor este acela că face imposibil accesul statului la facilităţile de credit si apoi la importul de combustibili. Săracii sunt cei care suferă.

Economia mondială trece si ea printr-o criză a creditării. Ce părere aveţi de acest lucru?
Stau si mă uit la lumea care se văicăreste în legătură cu îngheţarea creditării, devenind isterică. Si nu durează nici măcar de un an. Trăiesc cu acest sentiment de 10 ani. Tara mea nu a avut acces la credite în ultimul deceniu.

Criticii dau vina pe politica monetară promovată de dv...
Ca să mă asigur că poporul meu supravieţuieste, a trebuit să tipăresc bani. Mă surprind făcând lucruri extraordinare, ce nu se găsesc în manuale. Acum văd că FMI roagă Statele Unite să tipărească bani. Toată lumea practică ceea ce mi se predica mie că n-ar trebui să fac. Aceasta este confirmarea că Dumnezeu a fost de partea mea si a venit să mă absolve de orice vină.

Aţi face ceva diferit dacă v-aţi putea întoarce în timp cu cinci ani?
Sunt câteva politici care ar fi putut avea efecte mai bune. Nu vreau să las impresia că Gono ori Mugabe sunt descendenţii direcţi ai sfântului Ioan sau ai Sfântului Paul.

Păreţi un pic egocentric...
Caracterul meu si cine sunt eu astăzi le datorez foarte mult originii mele modeste. Am fost sărac. Am început prin a face ceai si a ţine o ceainărie. Atunci mi-am dezvoltat propria filozofie de viaţă. Nu privi de sus la nimeni. Încă pretind că fac cel mai bun ceai din lume. Mă mândresc să curăţ podele si toalete. Sunt un tip normal: îmi lipseste dusul la supermarket. Mi-ar plăcea să am mai multă libertate. (Gideon Gono este proprietarul unui conac cu 47 de camere situat în nordul capitalei Harare, al mai multor ferme de sute de hectare confiscate de la agricultorii albi si o serie de investiţii despre care nu există date precise, în Malaezia - n.r.)

Va fi 2009 un an mai bun sau unul dezastruos?
Va fi un an bun. Ce mă face să fiu optimist e faptul că, uitându-mă în jurul meu, îmi dau seama că mai rău de-atât nu se poate.