„Ultimul lucru pe care îl va face România va fi să se împrumute la FMI“, susţine presedintele Traian Băsescu, acompaniat de clasa politică si mass-media. Reprezentantul României la FMI, Mihai Tănăsescu, crede că guvernanţii nu ar trebui să ezite să apeleze la Fond, Comisia Europeană, Banca Mondială si alte instituţii financiare. Totusi, el recunoaste că „FMI nu a stiut să-si comunice exact rolul pe care îl are si de aceea are acum percepţia de «inchiziţie» care impune reguli si cere sacrificii“. Rolul FMI în circumstanţele unei crize economice internaţionale este diferit. Implică redarea credibilităţii si acordarea de sprijin financiar. Finanţările trebuie însă însoţite de măsuri prin care ţara respectivă să-si îmbunătăţească fundamentele economice, bază pe care să-si poată relua procesul de atragere de investiţii si, implicit, cresterea economică.
Economia României pare a fi intrat într-un cerc vicios: sectorul privat e dator statului, iar statul e dator sectorului privat. Costul cu creditarea al companiilor private a crescut si acestea apelează la creditul fiscal. Din acest motiv (si nu numai) si deficitul public s-a accentuat, iar statul preferă să amâne plăţile către furnizorii privaţi. Cum vedeti iesirea din acest impas?
Această situaţie a fost creată în principal din cauza politicii fiscale implementate în 2008, care a fost foarte expansionistă si necorelată cu potenţialul de finanţat. Astfel, la finele anului trecut, înregistram cel mai mare deficit bugetar, ceea ce a condus si la o crestere importantă a arieratelor bugetare. Combinaţia dintre o politică fiscală inadecvată si criza financiară mondială a făcut să asistăm acum la acest blocaj total. Pentru a putea să se deblocheze această situaţie cred că trebuie făcuţi mai mulţi pasi.
În primul rând, decizia Guvernului de a plăti toate facturile statului către furnizorii privaţi este corectă si trebuie implementată cât mai repede.
În al doilea rând, trebuie aprobat bugetul pe 2009. În acest fel, Guvernul va mai injecta lichiditate în sistem si va face ca firmele să-si înceapă din nou ciclul de plăţi către bugetul statului.
În al treilea rând, consider că este crucială restabilirea încrederii între bănci. La ora actuală, neîncrederea face ca băncile să nu mai crediteze economia reală si să nu-si mai acorde credite între ele. Acest blocaj face ca lichiditatea puţină care mai există să fie plasată exclusiv la Ministerul Finanţelor pentru a putea să acopere deficitul bugetar înregistrat la sfârsit de 2008. Însă acest lucru, inclusiv iesirile de capital din România, determină BNR să nu poată atrage aceste sume de pe piaţă, ceea ce duce la deprecierea accentuată a leului. În acelasi timp, datoria externă privată pe termen scurt contractată de companii este mai mare decât rezerva valutară a ţării (fără suma aferentă rezervelor minime obligatorii), iar deficitul bugetului general consolidat si cel al companiilor publice centrale si locale se situează la cote mari.
În aceste condiţii, putem spune că România se confruntă cu o nevoie de lichiditate crescută si cu riscul ca lichiditatea puţină existentă să fie si ea retrasă din piaţă. Această situaţie se poate îndrepta prin atragerea unor lichidităţi externe si elaborarea unor politici fiscale credibile si sustenabile. Trebuie întărită percepţia investitorilor că România răspunde acestei crize cu politici coerente pe termen mediu si lung, astfel încât să se oprească iesirile de capital.
„Tările emergente din UE ar trebui să apeleze la acorduri stand-by cu FMI, pentru a-si asigura lichidităţi pe termen scurt, la facilităţi swap de la BCE, precum si la împrumuturi de la BM, BEI si BERD“, e de părere Christoph Rosenberg, reprezentant FMI pentru Europa Centrală si ţările baltice. Care ar fi soluţia de finanţare externă optimă recomandată de dv. pentru România?
România are nevoie de finanţare externă. Cred că, la momentul actual, cel mai puţin viabil este să se apeleze la un împrumut de tip „eurobond“, pentru că este foarte costi-sitor si greu de accesat. Astăzi, costurile finanţării sunt foarte mari, în primul rând din cauza lichidităţii reduse si în al doilea rând din cauza percepţiei de pe pieţele externe potrivit căreia România se confruntă cu o deteriorare a indicatorilor macroeconomici. Acest fapt face ca spread-ul faţă de bondurile germane să fie între 650 si 680 puncte de bază, ducând la o crestere a costului finanţării. Ieftinirea finanţării externe de pe pieţele de capital nu se va putea obţine imediat, ci numai pe baza unor politici fiscale si monetare foarte strânse care să refacă derapajele înregistrate si care să reconfere credibilitate pe piaţa externă. România are nevoie de o implementare foarte corectă a politicilor publice pe o perioadă de cel puţin un an.
Cu alte cuvinte, România este acum sub investment grade, iar resursele sunt limitate. În plus, anul acesta ţări importante precum Statele Unite, Marea Britanie, Olanda si altele vor trebui să atragă de pe piaţa de capital peste trei triliarde dolari, ceea ce va face ca resursele existente să se îndrepte în principal către aceste state.
Pentru România, soluţia cea mai bună, atât din punctul de vedere al costurilor, cât si din punctul de vedere al sumelor, ar fi un parteneriat instituţional.
Aceasta înseamnă să poată încheia acorduri de finanţare cu instituţii financiare internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, BERD, BEI, dar si Comisia Europeană. O ultimă posibilitate ar fi si FMI. Presedintele Barosso a semnat recent un acord de colaborare cu Fondul Monetar Internaţional pentru coordonarea asistenţei financiare care va fi acordată ţărilor din UE. Acest acord prevede ca statele comunitare care au nevoie de asistenţă să-si coordoneze politicile împreună cu CE si FMI, iar experţi din cele două instituţii să conlucreze pentru stabilirea exactă a nevoii de finanţare a fiecărui stat care solicită sprijin.
România are experienţa unui acord stand-by cu FMI, finalizat cu succes în 2004. În condiţiile crizei actuale, guvernanţii nu ar trebui să ezite să apeleze la Fond. Astfel de colaborări au avut loc si în cazul Ungariei si Letoniei, care au încheiat recent acorduri de finanţare cu CE si FMI.
FMI este cunoscut pentru condiţiile dure impuse în ceea ce priveste deficitul bugetar. Ce credeţi că ar recomanda în cazul României pentru reducerea deficitului: diminuarea cheltuielilor sau cresterea taxelor? Mai este cresterea taxelor o soluţie pentru România, în condiţiile în care creditarea sectorului privat este aproape îngheţată, determinând companiile să apeleze la credit fiscal?
FMI este cunoscută ca o instituţie care acordă finanţări pe baza unor programe care se referă la îmbunătăţirea politicilor fiscale si monetare, consolidarea sistemului financiar, dar si accelerarea reformelor structurale. Aceste cerinţe, care de fapt reprezintă tocmai întărirea fundamentelor economice ale unei ţări, sunt privite uneori ca niste condiţii impuse, si nu ca politici viabile care ar trebui implementate de statele respective pentru păstrarea echilibrelor macrofinanciare. Aceste echilibre reprezintă de fapt pilonul de credibilitate faţă de investitori.
În etapa actuală, prioritatea pentru România este elaborarea unui buget care să conducă la consolidare fiscală în următorii ani. Restructurarea cheltuielilor publice este mai eficientă acum decât majorarea taxelor. Dacă însă ajustarea nu se poate face doar prin diminuarea cheltuielilor publice, un mix între acestea si unele cresteri de taxe constituie compromisul cel mai bun pentru reducerea deficitului si asigurarea stabilităţii fiscale pe termen lung.
Cum comentaţi prognoza Comisiei Europene potrivit căreia deficitul bugetar va urca în 2009 la 7,5% din PIB, de la un nivel deja ridicat, de 5,25%, înregistrat în 2008, iar cresterea economică va coborî anul acesta la 1,75%, de la un nivel estimat de 7,75% pentru 2008?
Anul 2009 va fi unul greu, în care criza mondială va afecta si economia românească. E mai puţin important acum cât va fi cresterea economică, 2,5% sau 1,75%. Mai important este cum vom răspunde la această contracţie puternică si, mai ales, care vor fi măsurile de contrabalansare a acestei deteriorări economice. În acelasi timp, România nu va putea să aibă un comportament la fel ca al celorlalte ţări, care acordă stimulente fiscale mari, de până la 2% din PIB, pentru a impulsiona cresterea economică. Noi va trebui, în primul rând, să reparăm derapajele fiscale înregistrate în 2008 si apoi să găsim resursele necesare relansării economice. Acest lucru se poate face numai cu o restructurare drastică a cheltuielilor publice si cu o recredibilizare a politicii fiscale. Numai printr-o accelerare a reformelor structurale, atât în administraţie, cât si în sectoarele economiei reale se poate reface potenţialul de crestere economică si de creare de noi locuri de muncă.
Pe de altă parte, vi se pare realistă reducerea deficitului de la 5,25 la 2%? Poate fi operată această revizuire fără ca guvernul Boc să restructureze aparatul administrativ si salariile din sectorul public?
Ajustarea fiscală anunţată este deosebită. Intenţia Guvernului este de a reduce deficitul bugetar de la 4,5% din PIB (pe metoda cash) la circa 2% din PIB. Mai importantă decât dimensiunea deficitului bugetar e posibilitatea de finanţare a acestuia. Construcţia bugetară trebuie pornită tocmai de la această constrângere legată de finanţarea deficitului, si nu de la solicitările ministerelor. În funcţie de posibilitatea de finanţare urmează restructurarea cheltuielilor astfel încât să se poată ajunge la un buget sustenabil. Pentru a construi un astfel de buget, un element esenţial este implementarea unor politici fiscale credibile si viabile pe termen lung, care să ducă la o consolidare fiscală durabilă. Adaptarea cheltuielilor publice, inclusiv a celor salariale, la capacitatea de susţinere este un alt element foarte important pentru credibilitatea bugetară a anului 2009.
Oamenii de afaceri din România (Dinu Patriciu, François Fourmont etc.) se tem de deflaţie, BNR este preocupată în continuare de inflaţie. Cine credeţi că are dreptate?
La finele anului trecut inflaţia s-a situat la peste 6%, iar pentru anul acesta este prevăzută o inflaţie în scădere. Nu se pune problema unei deflaţii în România anului 2009, atât timp cât BNR, prin politicile sale, va continua procesul de dezinflaţie. Dacă acesta va fi susţinut si de o politică fiscală prudentă, consolidarea procesului de dezinflaţie va fi una durabilă, ceea ce va putea conduce în anii viitori la trecerea către moneda unică europeană.
