La finalul lunii decembrie 2008, asociaţia industriei muzicale americane (Recording Industry Association of America - RIAA) a anunţat faptul că va renunţa la strategia de acţionare în judecată a utilizatorilor individuali de Internet care partajează fără drept fisiere muzicale în cadrul unor reţele de Internet. În schimb, RIAA va începe din 2009 o colaborare cu furnizorii de Internet (ISP-uri) în cadrul politicii „celor trei lovituri“ .
Iniţial, RIAA va furniza ISP-urilor informaţii (adresa IP, în principiu) pentru identificarea conturilor acelor utilizatori acuzaţi de partajarea ilegală a fisierelor muzicale. ISP-ul utilizatorului în cauză îi va cere acestuia să înceteze partajarea de fisiere muzicale. În cazul în care si cea de-a treia cerere va fi ignorată, acuzatul ar putea rămâne fără conexiunea de Internet pe care o are. Ulterior, utilizatorii ale căror conexiuni de Internet au fost întrerupte vor fi inclusi într-o bază de date, astfel încât niciun furnizor de Internet din SUA să nu le ofere servicii în viitor.
Vestea are implicaţii interesante. Într-o interpretare simplistă, am putea crede că RIAA a înţeles în sfârsit că nu poate duce o luptă generală cu toţi utilizatorii de Internet. Decizia RIAA are la bază mai multe semnale deloc îmbucurătoare pe care industria muzicală americană le-a primit în ultima perioadă. Din păcate însă, stirea de mai sus nu face absolut nimic în direcţia corectă.
Dimpotrivă chiar, transformarea ISP-urilor în „poliţie muzicală“ ar putea fi chiar dăunătoare pentru modul în care va evolua în viitor ideea dreptului de autor în raportare la Internet.

10 ani de luptă în instanţă
Anul 2009 va însemna celebrarea unui deceniu de la momentul lansării pe piaţă a serviciului Napster, reţeaua care permitea utilizatorilor de Internet din lumea întreagă să schimbe între ei fisiere audio, video sau de altă natură. Din perspectiva industriei muzicale si a celei de film, anul 2009 reprezintă astfel aniversarea neagră a debutului unui val tehnologic care a lovit puternic interesele financiare ale deţinătorilor de drepturi de autor.
Începând cu anul 2003, RIAA a acţionat în instanţă peste 35.000 de oameni acuzaţi de piraterie muzicală. Criticii spun că ofensiva legală fără precedent declansată de asociaţie a creat un dezastru pentru imaginea RIAA în rândul utilizatorului obisnuit de Internet. Cazuri repetate obsesiv de media au devenit adevărate pietre de moară pentru imaginea RIAA, acuzată că a acţionat în instanţă mame singure, persoane decedate sau copii de 10 ori 13 ani.
De zece ani, industria muzicală încearcă să contracareze efectele pirateriei, ignorând în bună parte ideea că adevăratul război pe care trebuie să-l câstige este acela al transformării pieţei muzicale dintr-o lume dominată de CD-uri într-o lume în care muzica digitală face legea. Industria muzicală încearcă să găsească modalităţi de compensare a pierderilor de profit care apar atunci când consumatorul alege să descarce melodii individuale în loc să cumpere albume întregi ale unui artist.

Casele de discuri pierd prin scăderea vânzărilor de CD-uri
De ce este importantă piaţa vânzării de CD-uri muzicale? În primul rând, pentru că ea reprezintă aproximativ 85% din totalul vânzărilor de albume muzicale din SUA, asa cum arată studiul Nielsen SoundScan. Simplist vorbind, atunci când un consumator cumpără un album muzical al unui artist, el decide să facă o achiziţie „en gros“ a melodiilor produse de acesta. O astfel de vânzare aduce venituri substanţiale casei de discuri. În schimb, atunci când consumatorul achiziţionează melodii individuale, e foarte puţin probabil să descarce toate melodiile unui anumit artist. Casa de discuri se vede astfel lovită serios în interesele sale financiare.
Iată de ce, într-o primă fază, industria muzicală americană si-a declarat drept scop principal menţinerea cu orice preţ a vânzărilor de CD-uri la cote cât mai ridicate. Încercând să lovească doi iepuri deodată, RIAA a decis să pună declinul vânzărilor de CD-uri muzicale pe seama pirateriei online. Artistii erau montaţi împotriva utilizatorilor de Internet, iar utilizatorii erau urmăriţi în instanţă. Odată cu trecerea timpului însă, analize din ce în ce mai pertinente au arătat faptul că nu pirateria muzicală este fenomenul care a declansat scăderea vânzărilor.

Melodii individuale vs albume integrale
Achiziţionarea unei melodii individuale în format digital costă aproximativ 0,99 de dolari, în timp ce un album se vinde în medie cu 10 sau 15 dolari. În 2003, industria a vândut 656 de milioane de albume. În 2007, numărul albumelor vândute a scăzut la 500 de milioane. În 2008 au fost descărcate online peste un miliard de melodii în format digital (o cifră în crestere cu 27% faţă de situaţia din 2007), în timp ce vânzarea albumelor integrale ale unor artisti a atins doar cifra de 362,6 milioane de cópii vândute (cu 20% mai puţin ca în 2007). Si mai îngrijorătoare este „căderea“ vânzărilor muzicale, petrecută în ultimul trimestru al anului 2008, când volumul vânzărilor nu a mai reusit să egaleze cifrele înregistrate în ultimul trimestru din 2007.
Pe fondul acestor analize, Atlantic Records a devenit prima casă de discuri care a anunţat faptul că vânzările de muzică digitală au depăsit vânzările de CD-uri. La scurtă vreme, un anunţ similar a venit si din partea Warner Music Group si se pare că mai multe case de discuri americane sunt gata să anunţe supremaţia muzicii digitale în faţa „vechiului“ CD.

Industria muzicală are nevoie de soluţii viabile
Si, în primul rând, trebuie să accepte realitatea. De-a lungul timpului s-a încercat mutarea poverii plăţii melodiilor digitale de la utilizatorii de Internet la website-urile furnizoare de muzică sau la furnizorii de Internet. În martie 2008, Warner Music, cea mai mare casă de discuri din SUA, a propus opiniei publice soluţia taxei muzicale de 5 dolari lunar, taxă care ar urma să fie colectată de furnizorul de Internet de la utilizatorii care îi folosesc serviciile. Taxa în cauză ar fi permis utilizatorilor care acceptau să o plătească dreptul de a descărca orice melodii doresc prin intermediul reţelelor de partajare de fisiere. Vorbind fără ocolisuri, era o adevărată taxă de protecţie, care asigura plătitorul că nu va fi dat în judecată de industria muzicală. Oficialii Warner Music estimau că veniturile încasate ca urmare a aplicării unei astfel de taxe ar putea ajunge la 20 de miliarde de dolari anual, compensând pierderile generate de scăderea vânzărilor de CD-uri cu albume integrale.
Desi stirea colaborării dintre RIAA si ISP-uri este prezentă în toate publicaţiile de profil, mai nimeni nu vorbeste despre efectele dezastruoase pe care o astfel de iniţiativă le va avea asupra inovaţiei tehnologice si de afaceri în materie de vânzări de muzică digitală. Confruntate cu presiunea furnizorilor de Internet, start-up-urile implicate în distribuţia sau broadcasting-ul online ale muzicii digitale s-ar putea vedea puse în situaţia de a falimenta rapid. Beneficiarul direct al unui astfel de cadru ar fi doar industria muzicală, foarte interesată să păstreze în picioare metodele tradiţionale de distribuţie si vânzare muzicală.