România tribală

De o săptămână întreagă românul tot face guverne. Stie bine cine cu cine ar trebui să se alieze si n-are dubii cine cu cine n-ar trebui să bată palma. Un amic destul de pătimas si convins că el le stie pe toate trăieste zilele acestea fervoarea demiurgului! Stie tot, stie când, stie care vor fi efectele, stie cu desăvârsire. Prin el am încercat să-mi explic de unde izvorăste în români dezinteresul pentru vot sub justificarea că nu are cu cine, pentru ca mai apoi acest dezinteres să devină brusc o patimă nebună pentru politica de sanţ. Aceea a bârfei si a scenariilor. Eram confuză iniţial în hăţisul de declaraţii ale analistilor, dar mai ales în jungla formată din săbiile încrucisate la tot pasul de moralistii străzii. N-am o certitudine, dar am o explicaţie. Românul nu vrea să aleagă avizat, lui nu-i place să fie pus să decidă pe baza unor criterii. Dacă asta e regula jocului, dacă acest uninominal, fie el chinuit si schiop, l-a pus în faţa unor nume, si nu în faţa unor partide, el, votantul din România, a ridicat braţele si a renunţat. E prea mare bătaia de cap să te întrebi si să evaluezi oferta unor persoane. Parcă pentru a adânci prăpastia dintre votanţi si votaţi, sistemul s-a dovedit un uninominal... pe listă si, astfel, Parlamentul s-a umplut de „redistribuiţi“. Dar las asta la o parte si revin la atitudinea pasivă a votantului care, doar după scrutinul pe care l-a sărbătorit prin lipsă, devine brusc activ. Acum nu mai are întrebări, are doar certitudini. Nu se chestionează care sunt soluţiile, ci dă verdicte. Judecă si condamnă în lipsa unui avocat al apărării. Si apoi se miră că se îngroapă într-un mâl lipsit de perspective. Dar las politica pentru a vă aduce încă două cazuri drept argument. S-a frământat România pentru eleva de 18 ani care s-a decis să joace în filme porno. A pus-o la zid si a făcut-o însetată de sex. Apoi, liniste! Scoala a exclus-o si s-a ascuns după regulament. Profesorii si psihologii s-au întrecut în a da cu pietre, desi sunt plătiţi de stat tocmai ca să o ajute. Într-un alt oras, o mamă al cărei băiat este hiperkinetic cere ajutor. Copilul a fost exclus din două scoli pentru că este prea activ, iar dascălii sunt incompetenţi. Ceilalţi părinţi au ameninţat ca îsi retrag odraslele dacă femeia nu-si duce copilul altundeva, ea stie unde. Din nou profesorii au ridicat din umeri în loc să deschidă o carte si să afle ce pot face, de ce sunt incapabili să ajute. Ce nu înţelegem, respingem la fel ca într-un trib cu reguli închise într-un sipet al timpului. Ce ne pune să gândim, rejectăm. Vrem certitudini si casete în care să încadrăm totul ca să nu ne provoace la schimbare, la înţelegere. La DE CE? E prima întrebare pe care mi-as dori să ne-o punem mâine dimineaţă. De ce e asa? Si nu vă grăbiţi să spuneţi „pentru că“. E mai valoros NU STIU.