Laurian Lungu, profesor-asociat al Universităţii din Cardiff

Cu mai puţin de o lună si jumătate în urmă, la începutul lui octombrie, cele trei mari grupări politice din România, PD-L, PNL si PSD, susţineau programe economice care se axau pe cresteri economice medii de 6-7% în următorii patru ani. Această situaţie era cel puţin paradoxală, dat fiind contextul economic global: economia mondială se confrunta cu efectele crizei financiare ce izbucnise de mai bine de 15 luni, zona euro era informal în recesiune, iar guvernele si băncile centrale din ţările dezvoltate implementau grăbite soluţii care vizau infuzii masive de capital pentru a sprijini atât economia, cât si sistemul financiar.
În decurs de numai câteva zile, aproape simultan, toate cele trei formaţiuni politice si-au modificat punctul de vedere si au început promovarea unor asa-numite programe anti-criză. Propunerile sunt relativ variate, dar au un numitor comun: promit diverse măsuri al căror efect este relaxarea fiscală, însă niciuna dintre ele nu identifică si sursele de finanţare ale acestora.
Acest fapt punctează două aspecte. În primul rând, reliefează anumite carenţe în procesul de elaborare a politicilor economice la nivelul formaţiunilor politice. Anume, lipsa unor departamente economice competente, care să elaboreze politici fiscale coerente bazate pe o viziune si un grad mai ridicat de înţelegere a fenomenelor economice. În al doilea rând, reflectă o anumită convergenţă a acţiunilor în ceea ce priveste strategia formaţiunilor politice la nivel macroeconomic, foarte probabil impusă de apropierea alegerilor.

Extrapolarea ca mod de concepere a politicilor economice
În perioada postcomunistă - ca si înainte, de altfel -, metoda favorizată la nivel de politică bugetară a fost cea a extrapolării. Proiecţia veniturilor si cheltuielilor bugetare se făcea simplu, aplicând un anumit procent la valorile recent realizate. O consecinţă a acestei abordări este lipsa unei reforme, atât de necesare, mai ales în ceea ce priveste structura cheltuielilor bugetare.
Această abordare, bazată pe evoluţia economiei din trecutul recent, se regăseste si în proiecţiile iniţiale ale unor indicatori macroeconomici de bază din programele economice ale partidelor politice. De exemplu, media cresterii economice pe ultimii patru ani se situează în jurul valorii de 6,5%, apropiată de cea prognozată de formaţiunile politice pentru perioada 2009-2012. În Europa, o asemenea rată de crestere pe o perioadă atât de îndelungată a fost atinsă numai de Irlanda. Însă aceasta s-a realizat într-un context economic global de excepţie, destul de greu de replicat în anii ce vin. Deja în primul semestru al anului 2008 era clar că economiile dezvoltate vor fi puternic afectate de criză si că aceste efecte se vor răsfrânge si asupra economiei României. Acest fapt ar fi trebuit să constituie un semnal pentru regândirea acestor cifre, încă de la lansarea programelor economice ale formaţiunilor politice.
În mod asemănător, între 2004 si 2008 salariile nete s-au dublat, ajungând undeva la 380 de euro. Proiecţia salariilor până în 2012, atât în cazul PD-L, cât si al PNL, încorporează în mare acelasi procent, adică dublarea acestei valori. PSD promite un salariu minim a cărui valoare însă pare a fi obţinută în acelasi mod.  
Pe lângă faptul că această abordare extrapolativă facilitează promovarea unui caracter reactiv al politicilor economice, considerentele de ordin economic sunt omise. Promisiunea unei formaţiuni politice de atingere a unui nivel al salariului mediu pe economie este cel puţin curioasă. Aceasta din cauza faptului că, într-o economie cu o piaţă competitivă, guvernul nu se află în poziţia de a stabili singur acest nivel. Pentru un agent economic, salariul reprezintă costul marginal al forţei de muncă si se determină în funcţie de cererea si oferta de pe piaţa muncii. Evident, productivitatea muncii si nivelul de cunostinţe joacă un rol important pe această piaţă. Toţi acesti factori sunt dificil de evaluat, mai cu seamă în contextul global incert în care ne aflăm. Deci, în cele din urmă, nivelul remuneraţiei aferent costului forţei de muncă este o decizie a agentului economic si depinde de o sumă de condiţii care evoluează în mod constant. Sigur, statul, ca si agent economic, furnizează servicii si îsi plăteste angajaţii. Paradoxal în România este nivelul ridicat al salariului mediu brut din administraţia publică raportat la nivelul salariului mediu brut pe economie. Dacă la sfârsitul anului 2004 angajaţii din administraţia publică erau plătiţi cu 45% mai mult decât media pe economie, în septembrie 2008 procentul a crescut la aproape 75%! Acest aspect scoate în evidenţă o distorsiune majoră existentă pe piaţa forţei de muncă, generată de ineficienţa unui sector public supradimensionat.

Programele anti-criză si politica fiscală
În ultimele zile, măsurile propuse de cele trei formaţiuni politice au vizat cu precădere stimularea investiţiilor si scăderea fiscalităţii. PD-L propune scutirea de taxe a profitului reinvestit, menţinerea unui deficit public de 1-2% din PIB si investiţii în infrastructură. PNL susţine reducerea cu încă zece procente a contribuţiilor de asigurări sociale în următorii patru ani (echivalentul a 2,3% din PIB-ul anului 2007), un premiu fiscal de 5% pentru companiile care îsi achită la timp contribuţiile bugetare si suplimentarea ajutoarelor de stat cu un miliard de euro, la 4 miliarde de euro, pentru investiţiile care creează noi locuri de muncă. PSD a anunţat crearea unui fond de 3-4 miliarde de euro (echivalentul a 2,5% din PIB) pentru IMM-uri si recapitalizarea CEC, investiţii în sectorul energetic si reducerea la 10% a impozitului pe venit pentru cei cu salarii sub salariul mediu.
La nivel strategic, politica de acordare de stimulente pentru investiţii trebuie cuplată cu măsuri concentrate pe menţinerea/îmbunătăţirea puterii de cumpărare a agenţilor economici. Formarea brută de capital fix este deja la un nivel ridicat, a atins aproape 29% din PIB în 2007. Si aceasta în condiţiile în care investiţiile în infrastructura fizică au fost mai reduse. Fireste că România are nevoie de investiţii, însă provocarea este ca aceste fluxuri investiţionale să devină productive.
Punctual, în cazul punerii lor în practică, fiecare din programele economice ale formaţiunilor politice va avea dificultăţi în menţinerea unui deficit bugetar sub 3% din PIB - chiar si după realizarea de eventuale economisiri prin reducerea de cheltuieli. Finanţarea deficitului bugetar printr-o eventuală crestere a taxelor ar fi greu de imaginat în contextul actual. Rămâne varianta finanţării prin emisiuni de obligaţiuni guvernamentale care va necesita implicit un cost suplimentar la buget - aferent plăţii dobânzilor datoriei publice. Aceasta în situaţia în care, în ultimul deceniu, singurul factor important care a dus la reducerea deficitului fiscal a fost scăderea acestui cost. De la un maxim de 5% din PIB în 1999 acesta a ajuns la 0,7% din PIB în 2007.
Însă cresterea nivelului dobânzii de refinanţare a României (ca urmare atât a scumpirii în general a costului creditelor, cât si a deciziilor agenţiilor de rating de a trece România în categoria ţărilor cu grad de investiţie scăzut) va duce din nou, în anii ce vin, la o crestere a costului aferent datoriei publice. În plus, evoluţia deficitului primar, adică deficitul bugetar care exclude costul aferent datoriei publice este deja pe o pantă ascendentă. În 2007, deficitul primar a atins cea mai mare valoare din ultimul deceniu, peste 2% din PIB. Mai mult, deficitul structural pe 2007 - adică deficitul public ajustat ciclului economic - este estimat la 3,5% din PIB. Aceasta înseamnă că, dacă economia României decelerează si cheltuielile bugetare rămân neschimbate, deficitul public va tinde către 3,5% fără niciun alt impuls fiscal.
În consecinţă, proiecţia deficitului fiscal va trebui să ţină cont de trei efecte cumulative, si anume: valoarea deficitului structural, costurile suplimentare pe buget (date de implementarea politicilor fiscale asumate de fiecare formaţiune politică) si costul crescând aferent datoriei publice.     
Orice evaluare a măsurilor propuse ar trebui, în mod obligatoriu, să conţină o analiză cantitativă a impactului pe care acestea le au în primul rând asupra bugetului si, în măsura în care este posibil, a economiei în general. În prezent, niciuna dintre formaţiunile politice nu pare să ofere o evaluare de asemenea natură. Această situaţie va afecta, în mod inerent, capacitatea oricărei formaţiuni politice de implementare a propriului program economic.
Date fiind perspectivele economiei globale pe următorii doi ani si necesitatea de a menţine un deficit redus, este de asteptat ca o mare parte din măsurile propuse să fie dificil de implementat în practică. Mai mult, anii 2011 si 2012 reprezintă vârfuri de plată ale datoriei publice. Astfel, orice partid ce va veni la putere la sfârsitul lui noiembrie va avea o libertate de acţiune serios restricţionată pe tot parcursul guvernării.