Orizontul uitării

Chipul complet negru de fum, ochii care evitau camerele de luat vederi si umerii parcă împovăraţi de miile de secunde petrecute în mină în speranţa unui geamăt si în căutarea resemnată a încă unui trup inert. Este imaginea care m-a impresionat cel mai mult după accidentul de mină de acum mai bine de o săptămână. El, cel despre care vă vorbesc, îmi apărea în faţa ochilor parcă din toate colţurile. A coborât zilnic în mina transformată în mormânt, chiar dacă în cea de-a doua explozie cărbunele îl dorise si pe el drept jertfă. Nu-l învinsese atunci. Stiu, veţi spune că era el sau oricare altul din mină. Când sunt murdari, toţi sunt la fel - doar asta se comentează prin impecabilele birouri urbane, nu-i asa?! Ce să-i faci, ne domină o superioritate semidoctă înrudită cu rasismul - la fel de inteligenţi spunem că toţi negrii, asiaticii ori ţiganii sunt la fel… Iar alţii nu se feresc nici măcar să declare public si cu un ton ferm că ei nu pot tolera ca un negru să fie presedinte în America. Tot un astfel de intelighent cu patalama de absolvent de studii superioare de jurnalism i-a înfipt microfonul în faţa gurii unuia dintre minerii care au supravieţuit. I-a ordonat scurt: prezentaţi-vă si spuneţi-ne cu ce vă ocupaţi! (Nouă… pluralul regal, desigur). Omul, rănit, s-a conformat si a asteptat întrebările. Fără pic de logică, jurnalistul cu rol mai degrabă de stativ de microfon l-a întrebat: Vă mai întoarceţi în mină? După o clipă de tăcere si o privire fixă care exprima toată mirarea omului pentru tânăra care nu înţelegea nimic din lumea lui, minerul i-a răspuns sec: păi unde as putea să mă duc, doamnă? Ce să fac altceva? Mulţumim, i-a răspuns domnisoara cu o compasiune mimată si satisfăcută că a bifat acţiunea. A făcut apoi stânga-mprejur si dusă a fost. Misiune îndeplinită. Povestea a coborât apoi, zi după zi, de pe primul  loc în jurnale, de pe prima pagină a ziarelor, până când a devenit stirea care poate fi eliminată din lipsă de spaţiu. Nu mai e nimic nou. Ultimul miner a fost înmormântat. Revenim la viaţa lor doar dacă se mai întâmplă ceva dramatic. E un principiu simplu al jurnalismului, care însă în România dictează si interesul autorităţilor faţă de ce se întâmplă în mină. De data asta, minerii au avut curajul să spună totusi că nu a fost o întâmplare accidentul, că putea fi prevenit, că oamenii au fost trimisi în mină desi se stia că sunt acumulări de gaze si că săpau în jar. Cazul este închis si în scurt timp va fi uitat. Tocmai acum, când învăţaseră atâţia ziaristi să întrebe ca un connaisseur: La ce orizont aţi coborât? Ironic, nu? Orizontul - acea linie imaginară de intersectare a pământului cu cerul - înseamnă si adâncimea la care coboară minerii în măruntaiele pământului. Iar orizontul pentru ei, minerii, devine din nou cel mai adânc posibil. Cel al uitării.