Tara unor emigranţi rataţi

În fiecare zi întâlnim oameni noi, pe care încercăm să-i citim, să-i evaluăm, să-i asezăm în căsuţe din care ei, sau măcar amintirea lor, să ne folosească. Viaţa e ca o plimbare prin supermarket în timpul căreia mereu descoperim lucruri noi, care ne atrag si cu care ne umplem cosul, chiar dacă ne sunt dureros de nefolositoare. Ne întoarcem însă mereu si la lucrurile cunoscute, la cele pe care stim cu ochii închisi de unde să le luăm si cum arată pe pipăite. La fel e si cu oamenii. Îi ai pe cei dragi în apropierea ta si te modifici odată cu ei. Pe unii îi pierzi tu pe drum. Alţii îsi caută calea lor, dar, pentru tine, rămân în acelasi sertar unde ei, asa cum stiai tu că sunt, pot fi întorsi din amintire neschimbaţi. Apoi vin cercurile cunostinţelor de-o zi, o lună sau un an care se intersectează  uneori, sunt concentrice adeseori si mereu expuse dezamăgirilor. Truism!, veţi exclama. Sau nu. Poate o stare considerată ordinară doar fiindcă, obisnuiţi cu ea, nu-i mai dăm destulă importanţă si nu-i mai căutăm înţelesurile. Dezamăgirea este starea de care fugim cel mai des fără să realizăm că, tocmai prin nivelul de asteptare ridicat, ne aruncăm exact în braţele ei. Si fără să recunoastem că noi, românii, chiar avem vocaţia dezamăgirii. Adeseori am auzit replica: de ce esti dezamăgită? Te asteptai la ceva mai bun? De teamă să nu fiu considerată naivă, răspund că nu, nu mă asteptam, dar totusi… chiar asa?! Da, chiar asa se întâmplă. Crezi uneori orbeste în liderul x, în parlmentarul y sau chiar în seful tău z. Povara asteptărilor tale e prea mare pentru el si se împiedică, iar ţie îţi dă prilejul să fii dezamăgit. De parcă te-a invitat cineva să te amăgesti. Dar o faci, si apoi începi să te plângi că tu ai vrea să părăsesti ţara, dar, sigur, acum e prea târziu să mai încerci. Nu ai făcut-o când trebuia. Până si succesul unei vedete de televiziune a venit pe fondul exacerbării frustrării sale că nu este unul dintre băieţii destepţi si că trăieste într-o ţară care-i ocupă tot timpul. Dezamăgirea a fost ridicată la nivel de politică naţională. Toţi vor afară, acolo unde alţii au stiut să facă lumea mai bună. Despre cei care au reusit spunem că sigur au făcut-o înselând încrederea sau chiar legea. Dacă-i mit, românii sunt fericiţi să-l distrugă, dacă-i succes, sunt bucurosi să-l nimicească. Pentru că vrem să nu fie nimic bun în ţară, altfel cum ne-am împăca cu propriul esec? Greutăţile emigranţilor sunt floare la ureche pe lângă ce îndurăm noi, martirii care am rămas acasă, nu-i asa? Nu votăm, nu credem în politicienii de carieră, îi scuipăm pe cei care au curaj să intre în politică din alte zone. Mă întreb când ne vom opri să ne întrebăm pe cine mai asteptăm acum să ne salveze… Că americanii sunt destul de ocupaţi! Dar e mai simplu să spunem că ultimul stinge lumina! Si cine plăteste factura?